Cu moartea pe chip,
Te minți râzând în timp ce lăcrimezi rece și regreți.
Nu uita că lumea se întâmplă și nu ai de ales,
Ești al tău sa te pierzi.
Crezi a conceni tot ce nu ai putut ierta,
Nu uita, nimic nu e neapus.
Poți sa fi tu chiar dacă nu știi cine ești.
Ieși din vertij și gol în tine închină-te ție,
Abstrage toate persoanele și rămâi singur pentru că doar tu te mai poți salva.
Omul cernut din oglinda e mai abătut și deprimat ca niciodată.
Orele se înneacă între zi și săptămâna
Închizi ochii și îți imaginezi:
În timp ce hoinaream prin noaptea chinurilor,
Am aprins flacăra neagră.
Aud din cele mai adânci gropi ale iadului
chiote cum ma cheamă.
Rămâi tăcut și rece ca gheața.
Să vânezi și să ucizi în viziuni morbide.
Transformă visele în cosmaruri,
Apele în sânge,
Fericirea în praf de amintiri.
Iar soarele nu te va ierta și te vei întreba de ce nu plâng pietrele în locul tău
Pieptul ți se va sparge de suspine și din cioburile vor săpa răni adânci
Puroiul va zâmbi în aer
Acum îți blestemi soarta pentru că nu mi-ai ascultat înțelepciunea.
Sunt tot aici, aștept ca într-o zi,
Să-mi pui tot ce nu ai putut sa îmi spui sub perna sub care dorm dusă,
Suflă-ți dorința peste genele mele încleștate
Nu asculta râsetele din camera mea, pleacă.
