Cliché

„precum soarele ce atinge fruntea dulce a lunii"

Ajunsesem mult prea devreme la liceu, chit că mi s-a părut o veșnicie până ce am ieșit din casă. Fusesem destul de panicată atunci când am plecat. Chiar dacă eram sigură că mama era la muncă, nu puteam să nu iau in considerare acea mică-minusculă posibilitatea ca ea să mă vadă. Și nu aveam nicio scuză pregătită pentru a-i explica acțiunile mele. Din fericire, totul a decurs bine și am ajuns în sigurață la școală. Iar Sin a râs de mine pe tot parcursul drumului.

A fost pentru prima dată când am mers cu el la liceu. Niciodată în toți acești ani nu am mers acele aproximantiv cincișpe' minute împreună. Când ne mai întâlneam, ne salutam din politețe. Pentru că, la urma urmei, știam de existența celuilalt cam de când începusem să fim capabili de a avea amintiri. Dar atât. Imediat după acel „bună" fiecare își punea căștile și se prefăcea că pe trotuarul opus era un străin.

— Mai sunt două minute până încep orele, s-a plâns el.

Eram lângă poartă și majoritatea elevilor încă își făceau veacul prin curtea liceului. Într-o zi normală eu cu siguranță nu aș fi fost printre aceștia. Îmi plantam rădăcinile în bancă imediat cum ajungeam în acel loc. Dar trebuia să o aștept pe Maia pentru a-mi recăpăta rucsacul lăsat la ea acasă. Mă simțeam ciudat să nu îl am cu mine, de parcă aș fi fost cumva dezbracată.

Fusesem nevoită să-mi las lucrurile la prietena mea, căci mama nu m-ar fi lăsat în veacul vecilor să merg la o petrecere în timpul săptămânii. Așa că am lăsat-o să doarmă liniștită cu gândul că am petrecut o simplă seară cu Maia, la ea acasă. Mă întrebam cum ar fi reacționat dacă ar fi ajuns să afle într-o zi că dormisem fix în casa de lângă, beată, cu un băiat.

Am abandonat acele gânduri, sprând să nu fie niciodată cazul și m-am uitat în jur după o Maia ce încă nu se zărea nicăieri. Observasem cu acea ocazie și privirile persoanelor ce nu se opriseră încă de când ajunsesem la acea poartă. Continuau să se holbeze fără nerușinare la noi. Sau, mai bine spus, la mine. Nimeni nu s-a sinchisit să se ascundă pentru a șușoti la urechea prietenilor cine știe ce. Iar mai puține persoane s-au străduit să nu râdă în urma comentariilor pe care nu le-am putut auzi. Sin nu părea afectat, ba chiar mă întrebam dacă știa ceea ce se întâmpla în jur. Era obișnuit cu asta? Pentru că eu aș fi dat orice să intru în pământ. Nu luasem în considerare acest aspect atunci când am acceptat înțelegerea noastră și acum regretam puțin. Nu voiam ca lumea să mă privească astfel, să vorbească despre mine sau să mă cunoască. Eu stăteam comodă în banca mea, acolo unde nu mă vedea nimeni.

— Poți să intrii, să știi. Nu e nevoie să aștepți după mine.

— Dar ce iubit aș mai fi atunci?

„Unul fals" aș fi vrut să îi spun, dar nu i-am răspuns și am preferat să îl ignor. Dacă ar fi fost după mine, aș fi stat singură să îmi aștept prietena. El insistase să îmi țină de urât. Iar acum, cu toți acei ochi asupra noastră, mi-aș fi dorit și mai mult ca Sin să se fi dus în clasă. Mai ales că nu voiam să îl aud plângându-se din cauza așteptării.

— Sara! am auzit vocea Maiei și m-am întors imediat. Am așteptat să ajungă în dreptul nostru înainte să o salut și, o dată ce am făcut-o, a început să gâfâie. Părul său creț de obicei aranjat era acum prins într-un chignon din care ieșeau o mulțime de fire rebele. Chiar și hainele ei erau diferite față de cele obișnuite, iar ochii încă îi erau ascunși de ochelarii de soare. Acesta era aspectul ei de fiecare dată după o petrecere și, pentru prima oară, îl înțelegeam. Puteam să mă uit la ea și să mă gândesc la o durere de cap.

— Mersi, am spus după ce mi-am recăpătat rucsacul.

Maia a încuviințat, iar apoi și-a mutat privirea către Sin, ridicând sprâncenele, de parcă nu îl observase înainte. Am aruncat o privirea către curtea liceului și am văzut cum toți începeau deja să intre în clădire, așa că i-am urmat. Nu știam dacă Sin sau Maia aveau să facă același lucru, dar nu voiam să mai pierd timpul.