Yuki & Ren (yaoi)

Capitolul 14

Era din nou luni si ma trezesc din nou cu greu.

Vacanta aproape vine,trebuie să mai rezist inca puțin...

-Bună dimineața, puiule!spune mama in timp ce pregătește micul dejun.

-Neața,mamă...zic somnoros sarutand-o scurt pe frunte.

Chiar dacă nu îi pasă de mine,continui să fiu alături de ea.Doar noi știm prin cate am trecut...

O iau strâns în brațe,simțind brusc lacrimile care cădeau pe obraji.Ma simt atât de singur,stiind ca ea nu ma iubește.A fost oare vreodata îngrijorată pentru mine...Nu stiu ce gândește,nici nu o cunosc atât de bine chiar dacă au trecut 18 ani.Mama se uită confuză la mine ,parca neînțelegand de ce ma simt asa,dar o știa prea bine.

-As vrea atât de mult să...

Să mă iubești....Doar ca cuvintele rămân undeva blocate.

-Nu contează, spun cu un zambet fals si o mai sărut inca o dată pe frunte inainte sa plec la școala.

- Ai grija de tine!spune pe acelasi ton fără sens si lipsit de orice fel de emoție,dar doar dau din cap și plec fără a mai zice ceva.

Tot drumul până la școala,tot felul de gânduri imi treceau prin minte.

Ce am facut sa merit asta?Am gresit undeva?...De ce nu pot avea parte și de ceva bun?Răul pare a fi doar in jurul meu ,precum un scut nelăsand binele sa castige.Exact asa simțeam...Dacă aș fi murit,i-ar fi păsat cuiva?Imi urăsc propria mea minte,dar cumva intrebarile sunt bune,dar raspunsurile?

Ajung in fața liceului.Mereu imi plăcea sa vad curtea liceului,unde pe margine, culoarea ierbii mereu imi atragea privirea amintindu-mi brusc de ochii lui Ren.Dar azi era diferit...Totul nu mai pare atât de colorat, cum credeam ca e in copilărie.Nici elevii acestui liceu care imi dadeau priviri ciudate, dezgustate, ma facu sa nu îi mai privesc si sa ma simt ciudat.

Intru in clasă, așezându-ma lângă Ayato care ma priveste lung si se apleacă spre mine.

-Hmm...cineva pare ca nu e in apele lui azi,spune Ayato parcă îngrijorat.

Mama...Ren...Acum el, de ce imi vorbesc așa...Ma fac sa ma simt mai ciudat decât înainte si nu imi place.

-Sunt bine,zic simplu.

-Mereu spui asta,își încrucișează mâinile.

Prefer să îl ignor si sa ma concentrez la oră.Din cand in cand ii simteam privirea lui pe mine si asta ma irită.

Simt brusc o mână pe spatele meu.Intorc privirea spre Ayato ,iar el ma privește cu aceeași expresie pe față de parca ar fi îngrijorat.

- Ce vrei?îl întreb răstit.

Ma priveste confuz si isi apleacă privirea in pământ.

- Nu stiu cum te simti,dar daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva ma poti apela si vorbim,spune el încercând să scoată în evidență un zâmbet dar nu îi prea reuși si imi da un mic bilețel cu niste numere,dandu-mi seama ca era numărul meu.

- Multumesc...zic încet iar gropitele ii apăru pe obraji.

Nu stiu ce gândește,nu stiu ce gândește mama si nici Ren...Sunt atât de confuz dar si curios in acelasi timp.Parca as vrea sa stiu.