Cum să descoperi un astru

VII. Lygophilia

Lygophilia = Atracţia către moarte; întuneric.

Bun, vin cu acest capitol cât pot de repede, întrucât duminica viitoare trebuie să termin povestea. Well, în capitolele astea se elucidează totul, mai ales în IX.

Citeală plăcută şi sper să vă placă.

______________________________________________________________________

VII. Lygophilia

Am continuat să merg pe coridorul strâmt al casei sale, încercând să ignor orice obiect din jurul meu, estompându-l cu ochii minţii. Cutia craniană era plină cu materie negricioasă, făcută dintr-un strat de fum. Printre respiraţii îmi aminteam de Lucia şi totodată că pot rămâne fără aer din cauza ei. Creierul meu era un material monoscopic, care privea de undeva, dintr-un ansamblu evident. Mi se reproşa des, că am gândire laterală, deşi nu ştiu ce era greşit în asta...

Am continuat să merg, încercând să pipăi tapetul scorţos, ca chihlimbarul. Bănuisem într-un fel că nu mă iubea, deoarece nu te poţi îndrăgosti de o persoană printr-un simplu sărut, incert, plin de amorţeală. Deşi, pentru mine, nu era chiar aşa. Din clipa când buzele ei le-au atins pe ale mele am simţit deodată un respect dramatic pentru ea. Îmi susţineam ipoteza că nu mă iubea, căci nici măcar nu m-a ajutat să ies din impas. Oare asta era ideea? Să fi făcut totul pe cont propiu? Să mă fi rupt de realitate şi să mă fi hazardat în răspunsuri şi întrebări astrale, pline de sarcasm şi răutate?

Am pătruns silenţios în camera unde fusese prima dată pianul. Lucia stătea şi privea peisajul închistat de nori demonici. Ce urâţi erau. Parcă-mi furau, neaşteptat, privirea, concentrată şi ea asupra altor factori figuranţi.

- Bună! a spus ea uşor debusolată

- Nu! Taci! Te urăsc! am ţipat eu cât m-au ţinut plămânii.

M-am apropiat de ea şi i-am dat o palmă, rămânând amândouă uşor perplexe. Nu am vrut să fac asta, dar se pare că era prea târziu, iar cuvintele nu ar mai fi putut fi scoase din gură nici cu un cleşte încins. Am plecat de lângă ea, părăsind casa, şi totodată cu ea izul rece dintre noi.

*

Am inspirat, am prins toată liniştea de-odinioară-n plămâni şi am expirat restul gazelor prezente pe mucoasa respiratorie. Mă gândeam că nu-mi puteam specifica cu adevărat dacă mă voi mai întoarce vreodată acolo, în acea casă, la ea...

Am tras zăvorul de la uşa camerei mele şi i-am făcut loc mamei, care până atunci bătuse insistent în săraca bucată de lemn vopsit corai. Oare ce mai dorea?

- Ryllin... Vezi tu... Nu am aflat încă din ce cauză a murit tatăl tău şi...

- Şi? am spus eu uimită.

- Şi am vorbit cu nişte specialişti să-l deshumeze şi să-i facă o autopsie.

Am rămas fără grai. De ce toate lucrurile se întorceau împotriva mea? Nu observasem decât subtil, până acum, că este obsedată de cadavrul lui tata. Îmi era deja frică de ea... Practica oare necrofagia? Picioarele au început să-mi tremure, muşchii icnind şi scârţâind, plini de amiostazie.

M-am îndepărtat la un moment dat de ea, după care m-am apropiat din nou, casă ştiu dacă ea chiar îmi era mamă. Trăsăturile feţei ei erau abjecte, pline de asprime, dezgustătoare. Am apucat-o de umeri şi am împins-o către geam, începând să plâng. Era să cadă prin geamul subţire şi transparent. A vrut să ţipe la mine, dar când a văzut în ce stare sunt, a plecat frugal din cameră.

Am fugit după ea, ieşind concomitent din casă şi urmărind-o pe tot drumul care îl făcuse. La un moment dat am pierdut-o, eu ajungând într-o pădure stranie. Am încercat să găsesc un luminiş, dar în van, căci m-am afundat cu totul în pădure. Negrul se strecura prin fiecare colţişor al copacilor. În scorburile lor încă se puteau destinge veveriţe şi păsări, probabil întârziate.

Nu ştiam ce să fac. Ajunsesem în crepuscul, plină de melancolie... Am pus piciorul drept pe creanga unui arbore secular, cu scopul de a mă ridica în vârf şi a vedea reflexia distorsionată a realităţii. Ajunsesem la nivelul unei crengi mai late, vizibil rezistentă. Am păşit pe ea, realizând că am greşit din nou. S-a rupt sub picioarele mele, iar eu am aterizat cu gâtul între două ramuri.

Simţeam cum mă sugrum. Nu mai aveam aer, plămânii mei, trecând de la irigaţi, la uscaţi. Am auzit un foşnet, care s-a prelungit cu o umbră şi a scos la iveală o fiinţă cu un pumnal în mână. Era... Lucia! M-am speriat grozav, crezând pentru o secundă că este vreun griminal, care vroia să mă omoare.

S-a apropiat de bătrâna salcie şi a sărit cu agilitate printre crengile ei, ajungând şi la mine. Mi-a tăiat ,, legăturile" şi i-am spus:

- Lucia... Mulţumesc şi totodată îmi pare rău...

- Ryllin, mie îmi pare de-a dreptul rău... Ce cauţi în acest loc plin de primejdii?

- Mai exact, unde suntem?

- Pe dealul Ruhmor...