☁️Kim Seungmin☁️
Voiam efectiv să mă evapor...cum putusem să fiu atât de orb. Îl judecasem exact ca toată lumea, fără ca măcar să știu prin câte avea de trecut. Voiam atât de mult să se trezească și să mă lovească cu toată puterea de care era el capabil.
Era deja 3 noaptea și eu nu doar că nu ajunsesem acasă, dar eram încă la cabinet așezat pe un scaun uitându-mă pierdut la clădirile luminate prin geamul imens care străjuia peretele vestic. Nu voiam să plec acasă știind că el era aici și mai ales în starea asta. Mă simțeam vinovat, atât de vinovat.
Poate dacă aveam mai multă grijă de el nu ajungea să aibă o criză, poate nu își ignora tratamentul. Poate măcar îl împiedicam să nu mai bea...am fost un ignorant ca și tatăl său, nu eram cu nimic mai bun decât el.
–Ahh, am zis ridicându-mă de pe scaun. Sunt așa un prost!
–Știu, spuse o voce răgușită care m-a făcut să tresar.
–Paiață roz ce ești, m-ai speriat, am țipat așezându-mi o palmă pe piept si una la gură, era 3 noaptea totuși și eu urlam în gura mare.
–Ce faci aici? Mă întrebă Jeongin cu o voce șoptită slăbită ridicându-și privirea către mine.
Avea o privire foarte tristă și parcă împânzită. Parul său de un roz foarte pal îi stătea ciufulit pe creștet conturându-i chipul copilăros.
–Nu știu de ce, am răspuns mult prea pierdut printre gânduri. Poate să-mi cer iertare? Voiam să-i zic, dar am tăcut.
–Nu vreau mila nimănui, a zis dintr-o dată foare revoltat. Acum că știi că nu sunt normal poți să pleci.
–Poftim?
–Nu vreau să mă privești ca pe un nebun, chiar dacă asta sunt, zise încercând să se ridice, dar eșuase, auu.
–Niciodată nu te-am privit și nici nu o să te privesc așa vreodată, am zis mergând spre patul său.
–Pleacă, spuse întorcându-și chipul ca să nu-i mai pot observa fața.
–Nu vreau.
–Ba da!
–Nu plec! Nu te las singur.
–Dacă nu eram nebun mă lăsai!
–Jeongin nu ești nebun.
–Serios, analizele mele zic altceva.
–Nu-mi pasă de analize, eu știu cine ești tu și fără bucățile alea de hârtie. Nu ești nebun, Jeongin! Suferi de o tulburare psihică, dar o să te faci bine, o să mă asigur de asta, am zis așezându-mă pe pat lângă el. Nu aveam de gând să-i fac pe plac și să plec.
–Pe dracu mă fac bine, zise încercând să mă împingă jos. Doar pleacă, zise cu un ton tremurat, pleacă, te rog, nu te vreau aici.
Mi-am întors chipul către el văzând cum câteva lacrimi îi pătau fața. Mi-am așezat încet mâinele peste ale sale încercând să le desprind de haina mea.
–De ce?
–Nu vreau să mă vezi așa, știu că sunt demn de milă.
–Nu sunt aici pentru că mi-e milă de tine, am zis ștergându-i lacrimile cu podul palmei mele.
–Pleacă, zise iar lovindu-mi brațul cu care îi atinsesem fața.
–Jeongin, ce naiba? Am zis frecandu-mi mâna în locul lovit.
–Eu...
–Chiar e necesar să mă îmbrâncești și să mă lovești?
L-am privit încruntat încercând să-mi dau seama ce se afla de fapt în mintea lui. Oftă adânc și se lăsase moale pe perna albă. Privi în gol pentru câteva secunde înainte să-mi vorbească din nou.
–Iartă-mă, nu am vrut să te lovesc, sunt doar frustrat că nu mă lași în pace.
–Da, nu te las.
–De ceee, se smiorcăi el ca un copil de 4 ani.
–Nu o să plec indifenret de cât de tare mă lovești. Dacă vrei mă comport de parca nu am aflat azi despre problema ta, dar nu plec. Mi-am consumat prea mulți nervi pe tine ca acum să renunț.
–Nu fă asta, te rog.
–Ce?
–Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine.
–Mie da, am zis fără a ezita.
–Vezi, asta faci. Îmi dai speranțe. Cum s-a întâmplat asta, mă rog? Aproape că voiai să mă omori acum câteva zile și acum îți sunt simpatic?
–Asta era acum câteva zile.
–Îți bați joc de mine?
–Îmi pare rău, bine? Nu trebuie să sar la concluzii și să-mi creez prejudecăți greșite. Vreau să te ajut, nu vreau să te mai simți singur...ești important, valorezi mai mult decât realizezi.
–Eu? Copilul nebun și insolent? Eu valorez? Sunt doar o povară pentru ai mei.
–Tu vrei să fii o povară?
–Nu, dar nici nu am de ce să le fac pe plac lor. O să primesc în loc același repulsie.
–Atunci fă o schimbare pentru tine.
–Cum?
–Ai putea să începi prin a renunța la ce e toxic, alcool, obiceiuri proaste, persoane care te fac să te simți neacceptat.
–Haha, atunci ar trebui să scap de toate persoanele pe care le cunosc.
–Perfect, fă asta, am zis zâmbind.
Își întoarse privire spre mine zâmbind și el. Părea atât de liniștit și confortabil acum, iar faptul că îi vedeam zâmbetul îmi făcea inima să se oprească pentru o secundă. Era doar un suflet foarte rănit care avea nevoie de afecțiune. Ce mă deruta foarte mult era că nu știam dacă acea căldură pe care o simțeam în piept în acel moment din cauza lui era compătimire sau altceva.
–Mulțumesc, zise privindu-mă în continuare, nu ai habar ce mult aveam nevoie de asta. Îți sunt recunoscător...că nu ai plecat.
–Cât de recunoscător ești, pinkie pie? Am zis apropiindu-mă și mai mult de el.
Am simțit cum pulsul meu o luase la goană, iar vocea îmi sunase tremurată. Nu știam ce voiam să fac, dar era ceva în mine ce voia cu disperare ca distanța dintre noi doi să dispară. Jeongin nu se îndepărta, ci doar zâmbi blând, zâmbet ce îmi trezise fluturi în stomac.
–Foarte recunoscător, spusese chicotind și lovindu-mi ușor nasul cu degetul.
–Atunci culcă-te la loc, i-am zis ridicându-mă de pe pat.
Am ieșit din cameră cât de repede am putut. M-am sprijinit de peretele clădirii atingându-mi pieptul. Ce îmi faci tu mie, paiață roz? Erau doar câteva zile de când îl cunoșteam, cum era asta posibil? Simțeam că inima îmi luase foc și nici măcar nu reușisem să duc la capăt ce voiam de fapt să fac cu domnul roz în cap.
Nu știam ce era în neregulă cu mine, dar ce știam cu siguranță era că adoram acea senzație și aș fi dat orice să o simt cât mai des.
~~~~~~~~~~~~
He is in love^^
VOUS LISEZ
Save me
Fanfiction*Perfectul e relativ, nu-i așa Seungmin?* Seungmin&Jeongin *Acesta este capitolul 4 din seria mea cu stray kids. Volumul 3 "Inspire.Heal.Expire". Volumul 2 "My weakness". Volumul 1 "It was always you".*
