Save me

Capitolul 12❄️

☁️Kim Seungmin☁️

Aveam nevoie de timp să pot procesa tot ce se întâmplase în acea seară. Jeongin îmi spusese că mă iubește, mă sărutase și acum dormea la mine în pat. Știam că o făcuse în stare de ebrietate, dar chiar și așa avusese același impact asupra mea. Nu știam cum trebuia să mă comport acum cu el...nu voiam să-l rănesc, oricum părea că trecuse prin mult prea multe. Dacă aș fi putut l-aș fi dus undeva departe de realitate, dar din păcate asta nu era încă posibil.

   Chiar și după a doua pastiluță adormise foarte greu. Era foarte iritat și supărat, iar eu nu știam cum trebuia să reacționez. Aș fi vrut să fii citit mai mult despre bolile psihice în trecut, dar oricum, oamenii sunt foarte diferiți și toți reacționează diferit.

   După ce eram sigur că adormise și era liniștit m-am ridicat de lângă el, dar nu înainte să-l sărut blând pe frunte. Dacă era după mine aș fi stat lângă el cât mai mult, atât cât și el dorea, dar trebuia să înțeleg ce se întâmplase de fapt în tot timpul ăsta. Voiam să am grijă de el, dar nu puteam dacă nu știam de ce anume trebuia să-l păzesc.

    M-am așezat la măsuță mică din bucătărie cu laptopul în față și un teanc de foi albe pe care urma să iau notițe. Voiam să îi înțeleg prima oară condiția. Mă simțeam ca un adolescent ce abia intrase pe băncile facultății. Nu eram deloc în cunoștință de cauză, dar am încercat din răsputeri să înțeleg.

   După mai bine de zeci de minute, de zeci de paragrafe cu denumiri greoaie m-am oprit. Mi se învârtea capul de la atâta informație care oricum era foarte tehnică și dificil de asimilat.

   Am oftat în timp ce mi-am închis laptopul. Soneria de la ușă mă făcuse să tresar. Nimeni nu venea la acea adresă a mea, căci nu o trecusem nicăieri. O știau doar cei foarte apropiați și acum și Jeongin.

   Am înaintat spre ușă și am deschis-o fără să mă uit pe vizor rămânând cu gura ușor căscată.

–Domanule Yang? Am întrebat foarte surprins.

–Bună Seungmin, iartă-mi îndrăzneala, dar din câte am înțeles fiul meu e aici.

–Da, dar...

–Nu-mi vine să cred, ce îmi face mie copilul ăsta. Nu știu ce să-i mai fac, sper că nu te-a deranjat peste măsuri. Nu înțeleg cum a ajuns să îți stea drept ție pe cap.

–De ce m-ar deranja? Nu e copil, e adult, e doar cu câțiva ani mai mic. Nu vă faceți griji, chiar nu e cazul.

–Nu fi atât de politicos, nu suntem la birou. Vreau să-l iau acasă, căci mă simt foarte umilit.

–Poftim? Am zis eu de parcă îmi vorbea într-o limbă total necunoscută. De ce ați fi umilit?

–Nu e de la sine înțeles? Am greșit total în viață, sunt părintele a unui dereglat mintal care acum mă pune într-o situație urâtă cu unul dintre cei mai buni angajați ai mei. Dacă asta nu e umilință...

–Mă scuzați, dar nu cred că e cazul să-l jigniți. V-a anunțat Jeongin?

–Probabil nu îți este clar cum de am ajuns eu aici, ei bine iubita ta m-a ajutat. Ea a dat de mine și m-a anunțat de fapt că e aici cu tine, căci te-a sunat să-l iei de la bar.

–Iubită? Am zis de data asta fiind total confuz, șeful meu venise în toiul nopții să-l ia de lângă mine pe băiatul de care mă îndrăgostisem care se întâmpla să fie fiul său și peste asta mai aveam și o iubită de care eu nu știam.