42. Ai niște ochi frumoși

34 3 1
                                    

Alergând prin castelul acum invadat de devoratorii, aruncam cu vrăji în toate părțile. 

–Stupefy! aud o voce cunoscută

Chiar în ultima secundă, reușesc să mă aplec, ferindu-mă de vrajă. 

–Immobulus! contracarez, nimerind-o pe mica puștoaică de la Slytherin

Când realizez cu adevărat cine este, rămân surprinsă. 

–Elena...

Mica fată de la slytherin pe care o ajutasem la începutul anului trecut. Speriată și imobilizată,  aceasta își fixă privirea pe semnul vizibil de pe mâna mea.

–Ai grijă. Nu ar trebui să fi aici, ești prea mică. Ia-ți bagheta și mergi către coridoarele de evacuare. Și nu mai încerca să ataci. Ai noroc că ai dat de mine. 

Anulez vraja, încercând să o fac să înțeleagă că e mai bine să plece. 

–Fugi!

Dând din cap, aceasta îmi urmă instrucțiunile. Continui drumul, și ajung pe podul de lemn al castelului. În fața mea, dau de un om cu cicatrici și haine ponosite. 

–Scarlett...murmură acesta, ochii obosiți uimindu-se la vederea mea

–Surprins să mă vezi? răspund, venin în tonul eu

–Normal că da! Toți credeam că ai murit!

–Pentru că m-ați lăsat acolo! Dar mulțumesc, în sfârșit mi-am dat seama cine ține cu adevărat la mine.

Din spatele meu, pași hotărâți ne întrerup conversația. Dolohov, unul din devoratori.

–Scarlett, fugi! țipă Lupin, aruncând o vrajă înspre acesta

Mă feresc din calea vrăjii aruncate înspre cel de lângă mine, dar observ cum Dolohov blochează atacul. Făcându-mi cu ochiul, mândru că se poate da mare chiar în fața mâinii drepți a lui Voldemort, aruncă o serie rapidă de blesteme în direcția fostului profesor. Cu dexteritate, acesta le evită pe toate. Toate, mai puțin una. 

Lupin încremenește, apoi, cu o ultimă privire îndurerată înspre mine, cade la pământ. Nu mă mișc, nici măcar nu pot gândi. Râsul diabolic al devoratorului îmi rămâne întipărit până în străfundul sufletului. 

–Nu...reușesc să murmur, practic aruncându-mă spre corpul lui

Mă așez în genunchi, luându-i pulsul. 

 –Nu, nu, te rog...Remus....

Când în sfârșit înțeleg cu adevărat că inima lui  nu mai bate, un val puternic de emoții mă îneacă. Îmi las capul pe umărul lui, lacrimile mele udându-i puloverul. Printre suspine, un țipăt își face loc. Tot ce simțeam era în contradictoriu. Durerea sfâșietoare acoperea toate ideile pe care Voldemort le implantase în sufletul meu. Chiar și atât de obosit, prima grijă a lui Lupin a fost să mă apere. Ultimele lui cuvinte mi-au fost adresate mie. Cu picioarele tremurânde, reușesc să șoptesc o incantație care să mă ajute să car trupul bărbatului până la Marea Sală, unde erau adunați răniții și morții. 

–La o parte! urlu eu, deschizând ușile de lemn. 

Toți se holbară la mine în timp ce îl așez pe fostul profesor pe unul din cearșafurile de pe jos.

–Madame Pomfrey! Te rog, nu a murit! Te rog, fă ceva! Nu...te rog nu...

Asistenta mă strânse la pieptul ei, trecându-și o mână tremurândă prin părul meu.

–Mi-e teamă că de data asta nu pot face nimic, dragă...șopti ea

Voci cunoscute îmi atraseră atenția în alt colț al încăperii. Părul roșcat al persoanelor mă făcură să alerg înspre ei. 

Scarlett MalfoyWhere stories live. Discover now