Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 16

Când m-am îndrăgostit de Marie, am fost mai mult decât irațional. Cred că așa reacționează orice crai veritabil și orice suflet pierdut, cu teamă că de acum nu mai este unu, că în curând iubirea lui va prinde rod și vor deveni trei.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1791)

*

Lilibeth, micuța domnișoară cu păr de foc și ochi verzi precum dealurile Scoției, era complet neafectată de incidentul din timpul petrecerii. Pentru ea petrecerea în sine fusese fantastică, se distrase, vorbise cu oamenii, îi atinsese și îi auzise, iar pentru că realizase asta pentru ea Paris era mai mult decât fericită. Finalul lunii august îmbrățișa întregul ținut din nord, cu atât mai mult cu cât peisajul devenea mirific. Vegetația luxuriantă își permitea să fie astfel datorită ploiolor dese, rapide, constante. Viața în Connecticut prospera, în timp ce Paris nici nu știuse că exista un astfel de tărâm fascinant dincolo de pășunile vii ale Insulei. Poate că americanii erau mai răutăcioși, mai bătăioși, mai simpli, dar cu siguranță aveau mai puțin prejudecăți și iertau mai repede decât ar fi făcut-o un englez. Întâmplarea de la petrecere trecea aproape necunoscută. De dimineață lăsase o scrisoare pentru Blue și Rhys la poștă. Se întâlnise cu majoritatea doamnelor din ținut care o salutară, îi zâmbiră și vorbiră cu ea.

— Nu pune la suflet, draga mea!, îi spuseseră toate, iar într-un fel asta o liniștise mai mult decât Felix însuși care era complet subiectiv în situația ei.

Brusc Paris înțelesese de ce fusese ferită întreaga viață, de trecutul sordid al tatălui care figura în acte pentru ea. Nimeni nu vorbise despre Cyn vreodată, moștenirea lui fusese evitată, mare parte din fonduri lichidate în diverse acțiuni caritabile. Un singur fond îi aparținea, unul de zestre care nu intrase nici acum în posesia lui Felix, dar la care contribuise masiv Wine însuși. Și dacă Cyn fusese astfel, de ce oare o lăsase în grija lui Wine? Știuse el de aventura dintre mama ei și Cardinham? O făcuse dintr-o dorință malefică de a-l tortura? Nu avea să știe concret asta decât dacă îl întreba pe Wine însuși, dar nu ar fi putut să o facă fără să scoată la lumină obârșia ei și, chiar dacă oamenii fuseseră îngăduitori cu păcatele tatălui, nu știa dacă pioșii din Connecticut vor trece cu vederea atât de ușor descendența ei, faptul că era o bastardă.

— Mă descurc, nu-i așa?, întrebă Lili și se aruncă în brațele ei.

Paris icni și izbucni în râs, lăsându-se pe spate pe pătura pe care o puseseră în fața râului care formase aproape un lac în zonă, Râul Husatonic. Hotărâse că era timpul ca micuța Lili să învețe să înoate. Când o întrebase pe soacra ei despre asta, mama lui Felix ridicase mirată din umeri și îi mărturisise că și ea învățase odată să înoate. Prin urmare, contesa văduvă stătea acum lângă ea, complet îmbrăcată și privind cu jind apa care curgea. Paris, în schimb, era doar în cămășuță și înotase chair ea puțin, arătându-i lui Lili mișcările de bază. Nu avea însă să o lase să meargă prea în sus pe râu, pentru că nu știa cât de puternici erau curenții. Această zonă din care râul izvorea era numai bună pentru lecțiile lor și era pe proprietatea lui Felix.

— Foarte bine chiar!, îi spuse lui Lili și îi sărută cosițele umede. Du-te la bunica pentru a te șterge de apă. Mai stăm aici o vreme să ne uscăm la soare și mergem, ce zici?

Lilibeth se duse spre soacra ei și așteptă până ce aceasta o șterse cu prosoape aduse din casă, o dezbrăcă și începu să îi pună pe ea haine uscate. Apoi Paris observă cum din coșul pe care femeia îl adusese începură să iasă numai bunătăți. Se întinse pe burtă la soare, prinzând biscuiții cu jeleu pe care începuse să îi adore.