ILUZIA MEA

Capitolul 3 - Nu e bine întotdeauna să înveți pe pielea ta

Gabriella simți că Dante nu putu să-și exprime clar sentimentele legate de ea. Știa că nu îi era indiferentă, dar se îndoia de faptul că toată ura acumulată putea să se transforme într-o iubire adevărată. Avea și alte alternative. De exemplu putu să-l aleagă pe Jason, colegul ei de facultate, care aparent se afla în subordinea ei. Mereu a simțit că trecea linia deoarece își dorea mai mult, însă ea nu avea ce să îi ofere, decât o iluzie trecătoare, deoarece nu simțea nimic romantic pentru el.

Acum că apăruse în peisaj și Brigitte, fosta iubită a lui Dante, blonda sexy și râvnită de toți, Gabriella se simți dată la o parte. Pe lângă că arăta excepțional, deținea și o companie de produse cosmetice foarte cunoscută. Gabriella nu avea ce să îi ofere, decât iubire sinceră. Nu provenea dint-o familie bogată, dar tot ce făcuse, era prin forțe proprii, iar asta era remarcabil. Dacă nu avea să îl intereseze? Să fi existat un singur moment electrizant ce avea să dispară în neant!

—Ai terminat de făcut rapoartele? tresări la auzul vocii doamnei Karen, managerul departamentului. O speria de moarte de fiecare dată când îi vorbea, deoarece simțea noroiul pe care îl împroșca asupra ei. Și ea nu era singura care o făcea să se simtă inutilă. Dar nu înțelegea de ce era privită așa. Își termina munca la timp, era sârguincioasă și nu întârzia.

Nu-i plăcea să petreacă timp cu ele, deoarece nu putea să audă mereu aceleași bârfe. Voia să se destindă cu gustul naturii.

— Da, răspunse ea pe un ton calm. Uitați aici! culege foile și i le înmână lui Karen care nici măcar nu se întinde după ele.

Gabriella se ridică și ii le așază pe masă, fiind captată de privirile ucigătoare a colegelor ei.

Sensibilitatea ei nu o prea ajuta în aceste situații, deoarece Jason nu putu fi mereu acolo să o ajute.

— Of Gabi, ești așa sensibilă, îmi las capul pe spate oprindu-mă din scris și întizându-mi brațe. Oare am greșit atunci când ți-am creat acea traumă din familie?

— Culcă-te odată, se aude mugetul obosit al Denisei în timp ce se întoarce pe cealaltă parte a patului.

Ups... am gândit cu voce tare.

— Scuze, imediat!

Mi se pare că ți-am creat niște condiții destul de rele și tot ai reușit să ajungi să lucrezi într-o companie bună. Oare dacă aveam și eu anumite lipsuri, munceam mai mult pentru visul meu?

Obișnuiesc să mă pun în pielea personajului pentru a observa ce anume trebuie să schimb în viața lui. Uneori le consider persoane reale, dar atunci îmi asum că mă pot interna la un spital de psihiatrie.

Tind să verific non-stop telefonul de când am fost la interviu. Nu cred că m-am descurcat atât de rău, iar răspunsul întârzie să apară, fie pozitiv, fie negativ. Trebuie să mă mut cât mai repede, fie că iau sau nu job-ul.

Un ciocănit subtil se aude la ușa noastră oprindu-mi privirea spre clanța ce scârțâie ușor și spre persoana ce își face simțită prezența.

— Darius, ce faci aici? îl privesc confuz rotindu-mă cu fața spre el.

— Am văzut că nu dormi și ți-am adus suc de măr. Se apropie de mine întizându-mi paharul. Sper să îți placă.

— Sper că nu mă otrăvești, chicotesc în timp ce miros lichidul de culoarea stranie. E roșu, exclam uimită ridicându-mi privirea spre el.

— E cu sfeclă.

Gust puțin și simt că este foarte dulce și aromat.

— Cum aș putea să-i fac asta iubitei mele? replică acesta, fapt ce mă face să tușesc prin scurta înghițitură la auzul vorbelor lui, după care izbucnesc într-un râs silențios, astfel încât să n-o trezesc pe Denise.