ILUZIA MEA

Capitolul 4 - M-am trezit cu un intrus în apartament

Capul îmi trosnește puternic, fredonând întruna versurile: Zilele de luni și până joi, le-am lăsat pe altă dată. Acum vreau să fii cu mine să faci din viața mea o artă!

Unde am auzit melodia aceasta? Și de ce o repet întruna ca o nebună?

Îmi deschid ochii răsuflând aerul blocat din piept ce parcă mă ține plutind. Observ tavanul alb neutral și pereții ce încă mai au nevoie de un strat de vopsea. Îmi mișc capul de-o parte și alta, unde observ geamul imens din living-ul apartamentului meu. E mai mare cumva sau mi se pare? Îmi scutur capul și mă ridic de pe mocheta gri pufoasă ce aparent n-o aveam până acum. Sau oare n-am băgat de seamă? Sau a pus-o cineva?

Sunt nebună! Doar totul arată la fel, iar eu port aceleași haine. Canapeaua verde e la locul ei, iar televizorul e așezat în același loc în fața ei. Casc ochii ridicându-mă și înaintând spre plasma agățată pe perete. Televizor? N-am avut așa ceva. Unde sunt? Asta nu e casa mea.

Mă întorc spre bucătărie și privesc mobila gri de colț ce pare neschimbată. Până și zgârietura de pe blatul de stejar e acolo. Imposibil! De unde sunt lucrurile acestea? Eu nici nu aveam draperii. Urma să le cumpăr din salariul următor, la fel și televizorul.

Înaintez cu pași mici spre dormitorul meu, unde simt un șoc ce-mi străbate inima. Totul este diferit față de cum era, ceea ce mă face să mă îndoiesc de locul în care mă aflu. Mobila albă combinată cu stejar, iar patul tapițat de culoarea smaraldului nu se aflau acolo. Oi fi greșit apartamentul? Dar cum am ajuns aici? Ultima dată îmi amintesc că îl urmăream pe Leonardo, însă o mașină se apropiase cu viteză, încât nu-mi mai amintesc nimic.

Nu se poate! Un șoc electric îmi străbate corpul transformându-mi pielea în cea al unei găini!

— Am murit? îmi replic pe un ton confuz, punându-mi mâinile în părul vâlvoi și rotindu-mă încercând să analizez toate detaliile, devenind totodată din ce în ce mai agitată.

Nu se poate! Doar respir! Mă mișc. Cum aș putea muri?

Analiza detaliilor nu mă duce prea departe de asta. Dar cum să pățesc asta? M-a ucis acea dubă albă cu orbindu-mă cu luminile de ceață? Dar n-am apucat să-mi trăiesc viața!

Sau încă sunt fantomă? Încerc să ating peretele emoționată pentru a observa dacă mâna mea poate trece prin el.

— Bună dimineața!

Chiuiesc speriată la auzul vocii ce vine din spatele meu. Tresar și-i privesc fața peste umăr. Un bărbat de statură înaltă aproape dezbrăcat și-a făcut apariția din direcția băii, având legat un prosop alb împrejurul taliei.

Fac câțiva pași mai în spate șocată de persoana care acum se află în fața mea.

— Te-am speriat? îmi replică întinzându-și buzele întru-un zâmbet seducător în timp ce înaintează spre mine.

— Nu te apropia! îl opresc gesticulând. Cine ești și ce cauți aici?

Inima îmi bate puternic, iar confuzia mă omoară. Fantomă n-oi fi, dar nu pot să exclud faptul că n-am murit. Oare mă răsplătește Dumnezeu cu un bărbat? Îi privesc ochii castanii clipind cu genele lungi. Își scutură părul castaniu ud de picurii ce-au mai rămas de la duș, aceștia scurgându-se de pe pieptul lui spre abdomenul bine definit. Arată chiar bine.

Vai de mine! Cum pot gândi așa! Revino-ți Sam. Dacă e un violator?

— Ce-i cu tine Samantha? Nu cred că am o față de speriat și nici de uitat! îmi răspunde făcând câțiva pași mari micșorând distanța dintre noi.