Prolog
Visam cu ochii deschiși, până când, deodată, timpul s-a oprit în loc. Am clipit des, neînțelegând unde mă aflam. Citeam în pustietatea locului o liniște sinistră ce mă acapara cu fiecare pas pe care începusem să-l fac. M-am oprit iar, apoi m-am răsucit, simțind cum o umbră mă urmărea.
Ochii ei nu încetau să mă fixeze din întuneric, ba din contra... continuau să mă înfulece. Nu aveam nicio putere să mă lupt cu destinul, prin urmare nu puteam să mă zbat în ghearele unei entități care tot continua să mă hărțuiască.
Mi-am făcut o cruce, însă tot nu am simțit că mă liniștesc. Am continuat să respir, desi până și plămânii mei ajunseseră să fie secătuiți din cauza a atât de mult oxigen.
Inima îmi batea puternic.
Bum. Bum. Bum.
Bum. Bum. Bum.
Oare tot ceea ce vedeam era real? Sau era rodul imaginației mele?
Am simțit cum ceva începuse să îmi alunece pe frunte, iar deodată m-am întors și mă aflam altundeva. Niște lumini puternice mă orbeau din depărtare, iar în sumbrietatea locului mă simțeam de parcă aș fi avut un deja-vu: recunoșteam acest loc.
M-am întors iar și iar, până când... am dat nas în nas cu un bărbat. Părul precum cabanosul îi sclipea în lumina lunii palide, singura care mai alimenta suspansul. Eu priveam cheaună, secătuită, de parcă ceva mă acaparase cu toată esența sa și-mi furase toată vlaga.
Cine era? De ce ne aflam amândoi aici?
A întins mâna spre mine, dar eu am alunecat pe asfaltul rece, ajungând să-mi rup blugii.
Am tot încercat să alerg, dar mă târam cumva.... Parcă eram un șarpe. Parcă mă încolăceam de propriile picioare.
Mă întrebam și mă tot întrebam, însă niciun răspuns nu părea că dorește să-și facă apariția. Simțeam ceva precum o greutate imensă asupra propriului meu corp, deși eram îmbrăcată destul de sumar.
Când am ajuns să mă sprijin de un perete surprinzător de rece, care într-un fel mai avea puțin și-mi îngheța întreg sufletul, nu am mai avut scăpare. De fapt, nu mai aveam nimic sub control, așa cum îmi propusesem.
Era un vis.
Era un vis.
Era un vis.
Trebuia să fie un vis.
Sau... nu?
Aveam să asist la propriul meu măcel, și tot eu aveam să mă pierd într-o mare întunecată. Sub un vărtej de temeri ce nu avea să îmi mai dea drumul.
― La 21 de ani...., începe omul căruia nu-I pot vedea chipul, dar de care fug neîncetat când îi observ conturul. Vei muri... într-un accident de mașină...
Îmi înghițisem saliva temătoare, neputând să-I răspund. Am auzit un claxon puternic, apoi aceleași lumini orbitoare m-au lovit precumn niște constelații gata să se prăbușească....
Era doar începutul coșmarurilor mele... sau... un haos ce avea să continue până ce avea să mă sfărâme.
