CAPITOLUL 1
Am tresărit deodată și m-am ridicat în capul oaselor, simțind cum lumea o ia din loc. Nu îmi plăcea când mă trezeam după astfel de coșmaruri, îmi lăsau loc de sentimente amare ce continuau să mă bântuie și după. Alegeam să mă refugiez în singurătatea mea și foarte rar să le spun ce simt singurelor mele prietene. Sau așa credeam... că îmi erau prietene.
Un lucru era cert pentru mine: continuam ca să nu mă las pradă simțurilor mele.
Pentru unii Catalyna era un nume frumos, mai ales în Columbia. Unii îmi spuneau că pe ei îi duce cu gândul la o vreme însorită și liniștită de vară, însă când eu închid ochii, mă simt de parcă s-ar întâmpla o nenorocire. Marea devine învolburată, vântul se întețește și lumea se transformă într-un haos. Mă ridic definitiv din pat și aleg să-l las așa, fără să mă deranjez să aranjez măcar pernele și cearceaful. Până la urmă, cui îi pasă? Cine mă vizitează?
Eram doar eu, cu mine, și cu vocile din capul meu.
Am simțit un respirat în ceafă, și desi aveam briceagul suflecat pe sub mâneca pijamalei mele, când m-am întors totul părea să fie plăsmuirea propriei mele conștiințe.
Nu știam ce-mi putea făuri astfel de atacuri de panică. Astfel de gânduri că cineva m-ar tot urmări. Însă visul.... Visul acela începuse să se repete. Era a doua oară când îl aveam, iar o prietenă din Europa îmi spunea mereu că cea de-a doua încercare era cu noroc. Nimic, nicio realitate sau plăsmuire nu avea cum să fie pur și simplu întâmplătoare.
M-am îndreptat spre dulap și arunc peste mine un pantalon de trening, un hanorac, iar într-un final niște șosete, toate negre. Nu doar că se potriveau cu starea mea de spirit, ci și cu vremea de afară.. Ploua, iar pentru a nu știu câta oară trebuia să înfrunt realitatea, să merg la facultate și apoi să-mi finalizez responsabilitățile de om mare ce eram și s-o iau de la capăt.
Nu îmi mai plăcea nimic din ceea ce făceam, și deja mă împăcam cu facultatea, cu job-ul și cât de cât cu colectivul în care mă aflam, nu mai trăiam în adevăratul sens al cuvântului. Viața se scurgea din mine psihic, nu fizic. Eram nemulțumită de mine și de aspectul meu fizic, desi pierdusem acum un an vreo treisprezece kilograme și puteai spune că se vedea o schimbare. Ajunsesem la facultatea dorită și chiar luam o bursă care mă susținea financiar, însă nu era suficient.
Orice efort pe care îl depuneam că să mă aflu, oarecum, pe linia de plutire, ca să n-o iau cumva iar la vale... se ducea pe apa sâmbetei.
Începusem să iau iar pastille ca să pot adormi, însă funcționau o perioadă și apoi trebuia să iau pauză de la ele. Când mă așezam în pat, gândurile o luau de-a rostogolul și continuau să se zbată în creierul meu ca să încerc să le pun la punct. Nu aveam un plan ca să săvârșesc asta. Nu aveam un plan despre cum trebuia să duc la capăt întreaga situație.
Nu mă bazam nici măcar pe mine, dar pe alte persoane.
Orișicum, psihologul știam sigur că nu avea ce să-mi facă, în special pentru că mai fusesem vizitatoarea sa și acum ceva timp. Renunțasem, renunțasem să-mi mai mișc fundul ca să îmi dau interesul să mă salvez. Lumea aceasta oricum mă dorea mai mult sau mai puțin vie, iar aspectul acesta era o realitate.
Niciodată nu aveam să neg contrariul doar pentru că exista un contrast de alb cu gri pe care eu îl distingeam de fiecare data când pășeam pe unde vedeam și încercam să-l separ. Încercam să mă încadrez într-unul dintre aceste tipare, de fiecare dată.
Oare mai exista un loc pe undeva unde puteam să mă ascund? Poate că nu avea să mă găsească nimeni.
Mi-am auzit soneria telefonului deșteptându-mă din această meditație și am sărit ca arsă, aducându-mi aminte că aveam să întârzii iar la seminar și profesoara putea să-mi mai țină o morală. Deși în majoritatea cazurilor mă străduiam și chiar veneam, în special din respectul și devotamentul pentru care își ținea cursurile, nu se ținea cont de asta. În viziunea ei, toți erau de vină pentru cei care nu ajungeau din cauze neștiute. Nu aveam să aflu vreodată, cel mai probabil, de ce făcea asta, însă nu mă panicam. Era un caz pierdut pentru mine această dilemă.
― Da, Michelle! am răspuns cu vocea răgușită. Neața!
Uitasem că nu am apucat să beau apă și să mă spăl pe dinți când m-am trezit, dar nu mai conta, căci aveam să o fac ceva mai târziu.
― S-a amânat seminarul, mi-a zis. La fel și recuperarea. Vrei să vii, în acest caz, la o cafea?
Când venea vorba de cafea, nu prea aveam cum să refuz. Plecam în câteva clipe cu mașina mea, după care luam o cafea până cee a ajungea. M-am uitat la ceas și am constatat printr-un oftat că era zece. Oricum, altă soluție mai bună nu aveam.
― Ne vedem acolo.
Mi-am luat lucrurile și am închis, apoi m-am dus să pornesc motorul. Am deschis capota după ce am văzut martorul ulei, ridicând sticla cu combustibil ca să pot să torn după ce aveam să ridicn tija. Numai că... niște fire erau tăiate, iar pe motor un bilețel pe care l-am ridicat cu mâinile tremurânde.
Nu putea fi adevărat.
