heartless love || jjk

III

5 minute. Atât trec de când am părăsit clasa. Și deja simt cum cineva începe să mă clatine, făcându-mă să revin cu picioarele pe pămân și să conștientizez tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mă întorc spre persoana din spatele meu, văzând-o pe Wonhee. Era panicată.

-Dayeon sângerează foarte tare. Ce i-ai făcut, Hyejin?

Sânge- Nu. Aish. Iar am dat-o în bară.

Mă grăbesc spre clasă și imediat o văd pe Dayeon. Wonhee avea dreptate. Are buzele pline de sânge. Și din toată nenorocita asta de clasă, nimeni nu a fost în stare să o ajute. Toate stau și privesc. Sau râd. Sau sunt înfricoșate? Sau doar o privesc cu ură. Prietenele ei? Nimeni. Ea doar încearcă să se sprijine cu o mână de un scaun, pentru a nu cădea cu totul la pământ. Poate de data asta chiar a fost mai mult decât mi-aș fi dorit să fac.

Îmi fac loc printre cele din jurul ei, apoi mă aplec spre ea. Dar nu pentru a-i spune ceva ce cu siguranță ar merita, ci pentru a o lua-o de jos. O prind stil mireasă, apoi ies cu ea din clasă. Și din școală. Ceea ce ea este acum nu se va putea repara decât într-un spital. 

Mintea mea este în alte locuri acum. Nu știu dacă mă simt vinovată că am lovit-o sau sunt fericită că a ajuns așa cum este în momentul ăsta. Dar cu toate că încerc să mă bucur de reușita mea, totuși am luat-o din ochii tuturor și mă plimb pe străzile Seulului cu cineva a cărei fețe e pline de sânge. Și probabil și hainele mele. Abia când ajung în fața spitalului realizez că puteam chema cu ușurință o ambulanță. Sau puteam lua un taxi. Dar nu, am cărat-o în brațe, trecând pe lângă zeci de oameni care se uitau ciudat la mine. La noi. La Dayeon care stătea aproape leșinată la pieptul meu și care abia își putea ține pumnul strâns, ținându-se de cămașa mea. Și cu toate că nu mi-aș fi dorit s-o aud, faptul că nu a scos un sunet m-a neliniștit și mai mult.

Acum mă întorc înapoi spre liceu. Nu voiam să-mi petrec ore bune pe coridoarele spitalului, în așteptare ca doctorul să-i spună "Ești ca nouă. Acum te poți întoarce la proasta care te așteaptă." Și poate de asta am și plecat. Pentru că nu voiam să iese din salon și să mă vadă acolo. Ar trebui să se bucure că am adus-o aici, pentru că nimeni altcineva n-ar fi făcut asta.

-Până acuma v-ați bătut și acum o duci la spital? Ce drăguț din partea ta. spune Seomin.

Nu de asta aveam nevoie acum. Nu de miștoul ei. Și nici de al oricăreia. Vreau doar să ajung odată la locul meu și să mă concentrez pe oricare alt subiect despre care vorbea profa până să intru în clasă, doar pentru a nu mă mai gândi la ceea ce s-a întâmplat acum nici o oră.

☆

Deja au trecut mai bine de 4 ore, dar Dayeon nu s-a mai întors. Oare e totul în regulă cu ea? De fapt, de ce îmi pasă. Prietenelor ei ar trebui să le pese, dar pare că sunt la fel de păsătoare ca și când a stat plină de sânge în fața lor, iar ele doar o priveau și nu făceau nimic. Acele prietene care au tratat situația asta doar în batjocură, problema lor fiind faptul că acum am ajutat-o, în ciuda faptului că tot eu am adus-o la starea în care a fost. Dar aceste "scame" de pe cămașa mea le puteau avea chiar ele dacă ar fi fost în stare să o ajute. Dar nu au făcut-o. Nimeni nu a făcut-o. Și asta e adevărata problemă.

-Dayeon o fi bine?

Și totuși încă îmi fac griji.

-Poate s-a dus acasă. zice Soeun, nepăsătoare.

Așa trebuia eu să fiu acum. Poate mă voi duce și eu acasă, dacă grija nu-mi dă pace. E enervant să mă știu așa îngrijorată. Nici pentru familia mea nu am fost așa.