Scar: Magia Elementelor

[ Capitolul XI ] ✓

Își simțea pleoapele grele, iar privirea-i era încețoșată atunci când își deschise ochii, ridicându-și capul de pe pernă. Nici măcar nu își amintea cum anume ajunsese înapoi în camera ei din palatul Aqvis, însă nu credea că putea mulțumi îndeajuns persoanei care o adusese acolo pentru că făcuse asta. Tot ce își aducea aminte era că își pierduse cunoștința imediat după ce îi zâmbise Zaryei, de parcă toată puterea și energia ei o părăsiseră în acel moment, speriate fiind să mai rămână în același loc.

Își duse o mână la un ochi și îl frecă parcă în ciudă atunci când văzu cum razele răsăritului de soare pătrundeau prin ferestrele mari, acoperite de perdele albe ca spuma mării. Nu îi făcea plăcere să părăsească toate celelalte secrete nedescoperite ale regatului Aqvis, chiar dacă curiozitatea în legătură cu regatul norilor era la fel de mare, poate cu atât mai mult, dat fiind că aceștia locuiau în cer, ci nu pe pământ. Îi era mai ales ciudă pe faptul că fusese inconștientă în tot timpul în care ar fi putut pune mai multe întrebări sau ar fi putut descoperi singură mai multe lucruri.

Curiozitatea ei deja mare crescuse cu atât mai mult odată ce pusese piciorul pe pământ magic, condus de elemente. Uneori o speriau chiar și pe ea însăși gândurile care îi treceau prin minte. Ar fi făcut orice, oricât de prostesc ar fi fost acel lucru, doar pentru a afla mai multe despre regatele elementelor. Se simțea atrasă de toată acea magie, de tot acel mister și, cumva, era și o oarecare familiaritate în toate acele lucruri, de parcă undeva în adânc ea cunoștea deja toate acele secrete și acele lucruri pline de o magie și frumusețe nemaivăzute de ochii unui muritor.

Nu ținea minte nimic din copilăria ei de dinainte de vârsta de șapte ani. Poate era normal, dat fiind că copiii uită adesea lucruri, însă nu era normal să fi uitat tot. Undeva acolo trebuia să existe și o mică portiță, o amintire cât de neimportantă, care să o ducă cu gândul la trecutul ei, de dinainte de vârsta de șapte ani. Fratele ei o asigurase că trebuia să fie doar un fel de ușoară amnezie în urma unui accident din multele avute de ea, însă o îngrijora faptul că nu își putea aduce aminte nimic altceva din copilăria sa, decât felul în care o lumină orbitoare se cobora asupra ei, fiind apoi luată în brațe de o umbră impunătoare, care presupunea că era tatăl ei, Matthew.

Își trecu degetele prin părul despletit, aranjat în bucle frumoase, maronii. Părul ei îi amintea de părul bunicii sale, în tinerețe. Mereu se lăudase că avusese cel mai frumos păr din întreg satul și că fusese invidiată de toate snoabele care se întrebau cum de putea o sălbatică asemenea ei să aibă un așa păr de invidiat. Își spăla mereu părul în apa celui mai curat râu, oricât de rece ar fi fost el, îl usca la soare de-a lungul mai multor ore, trecându-și ușor degetele printre șuvițele maronii și îl împletea adesea strâns, prinzându-l mai apoi în jurul capului, asemenea unei coroane împletite.

Scarlett însă, își dorea doar să îl tundă cât mai scurt cu putință, astfel încât să nu o mai încurce. Cu toate că și bunica ei fusese o iubitoare a libertății, ea fusese și o iubitoare a frumosului, a ceea ce fetele iubeau pe atunci și încă iubeau și acum. Acesta fusese și motivul pentru care renunțase la un moment dat la libertatea ei și acceptase să se căsătorească cu bunicul lui Scarlett, un tiran bătrân, pe care, din fericire, nu avusese ghinionul de a îl cunoaște. Fusese slabă, nu fusese îndeajuns de hotărâtă să fie liberă. Asta o dusese spre o viață de sclavie ca soție a unui bărbat cu mult mai în vârstă decât ea, violent și cu o răutate nemaivăzută. Ea nu avea să fie așa, deoarece era mai hotărâtă ca niciodată să fie liberă până la capăt. Nu avea să se căsătorească deloc sau cel puțin nu cu cineva care avea să o priveze de libertatea ei, chiar dacă se îndoia că existau prea mulți bărbați care să își lase soțiile să fie cavaleri. Iarna trecea, iar primăvara se apropia. Scarlett urma să împlinească șaptesprezece ani, iar ea era mândră că reușise să atingă o astfel de vârstă fără a se fi căsătorit deja sau fără a ajunge în custodia Bisericii.