Mormântul din Altar

CAPITOLUL V.

Vicleșuguri și tertipuri

.

.

.

     Aripa estică a palatului era cufundată într-o tăcere solemnă. De-a lungul coridorului ce dădea spre sala armelor, lumânările din suporturile de pe pereți erau stinse, iar draperii groase, întunecate – pleoape grele peste ochi de sticlă – acopereau ferestrele. Încet, o urmă luminoasă se contură pe podea. Apoi încă una. Și încă una.

     Pași care înaintau.

      Încuietoarea ușii de la sală tremură; cu un clic, mecanismul se descuie, iar pașii pătrunseră în încăpere. Pe pereți atârnau suporturi din lemn de stejar, pe care se odihneau săbii, pumnale, halebarde, spade – unele noi, strălucitoare, altele ruginite, purtând urmele gloriei lor de odinioară. Mese lungi, drapate cu catifea sângerie, stăteau sub suporturi. Între faldurile moi se odihneau buzdugane de felurite dimensiuni, precum și o colecție de cuțite decorative, împodobite cu nestemate. La loc de cinste era așezat un jungher simplu, cu teaca neîmpodobită: arma favorită a lui Emilian, adusă din ținuturile lui de baștină, drept amintire.

     Pașii trecură prin dreptul lor fără grabă, afundându-se în atmosfera sălii. În aer plutea amintirea unui câmp de luptă; mirosul ierbii strivite sub picioarele cailor, praf, vărsare de sânge și, mai presus de toate, un avertisment nerostit. Însăși încăperea se împotrivea prezenței străine, însă pașii nu se opriră. Ajunseră în centru. Pe podea erau gravate inscripții ce înconjurau un piedestal de marmură, pe care era expusă o casetă de cristal, căptușită cu cea mai fină stofă. O sabie uriașă sclipea slab de după pereții casetei – Sabia Verde, distrugătoarea întunericului, arma ce se lăsa mânuită numai de conducătorul Împărăției. În capătul mânerului învelit în piele era încrustat un cristal verde, în interiorul căruia se învârtea un soi de fum; lama grea, cu două tăișuri, avea vreo cincisprezece centimetri lungime, după care se termina abrupt, ruptă în bătălie.

     Pașii se apropiară, trecând peste inscripțiile ce protejau piedestalul. Fără avertisment, din ciotul lamei țâșni o lumină orbitoare, întregind sabia. Arma pulsă amenințător, iar spectrul se retrase.

     — Curând... se auzi o voce feminină. Curând, vei fi a mea.

***

     Tămăduitorul oftă prelung, uitându-se când la Împărăteasă, când la Emilian – un bărbat înalt și suplu, cu barbă fină, scurtă și păr bălai, până la umeri. Deși Împărăteasa se străduia să-l picteze într-o lumină bună, de fost eretic care a îmbrățișat Credința, bătrânul nu-și putea înfrâna un sentiment neplăcut de fiecare dată când îl privea pe acel străin ce încerca să se amestece printre ei. De dragul Împărătesei, însă, își ascundea părerile.

     — Luminăția Ta, spuse, într-un final, am cercetat toate cărțile cu leacuri, toate documentele, toate cronicile vechilor vindecători, dar boală ca a prințesei, n-am aflat. Tot ce pot spune, deocamdată, e s-o lăsăm să se odihnească, să n-o deranjăm. Până nu găsesc leacul, n-are voie să plece din palat.

     — Și... Ce facem de Noaptea Nouă? întrebă Împărăteasa, împreunându-și mâinile. Suntem așteptați de însuși Abatele Ivan.

     Cu o expresie blândă pe chip, tămăduitorul clătină din cap.

     — Nici nu se pune problema să călătorească. Va trebui s-o lăsați aici.

     Împărăteasa păli.