Mă regăsesc în noi

Capitolul 3

Rebecca

Stomacul meu este o mizerie încurcată, e imposibil să rămân concentrată; trenul meu de gândire sare de pe şenile mai repede decât pot să ţin pasul.

Întrebările îmi trec prin minte câte un milion. Am avut la dispoziţie câteva minute să procesez prezenţa lui aici, dar încă nu se simte real. De ce e aici? La naiba. Nu contează oricum.

Am lăsat-o pe faţa aceea cu inima zdrobită în urmă, am peticit-o cât de bine am putut în paginile unei fantezii, iar el nu are dreptul să apară acum.

A spus că trebuie să-mi fi scris povestea în mai puţin de o mie de pagini, dar că urmează ca el să-şi spună varianta. Ce ar mai fi de spus?

Nu am sperat niciodată ca podeaua salonului unei nunţi să se deschidă şi să mă înghită până acum, dar aceasta e fantezia mea actuală.

Groaza mea se intensifică atunci când îl zăresc pe Drake întorcându-se la masa găştii lor. Urăsc să fiu în centrul atenţiei. Fotograful intervine pentru a face fotografii şi nu am fost niciodată mai recunoscătoare pentru distragere.

Nu ştiu ce şi dacă Will i-a vorbit lui Drake despre noi. Nu noi. Nu există şi nici n-a existat aşa ceva. Verificând peste umăr, caut pe Will prin mulţimea de oameni. Nevăzând niciun semn de el, sper că la naiba a avut decenţa să iasă pe furiş.

Apoi, din nou, Will şi decenţa nu sunt două cuvinte care apar adesea în aceeaşi propoziţie împreună, deci probabil că nu.

Trebuie să-mi adun rahatul, să mă confrunt cu faptul că o parte din mine e flatată că e aici, o parte din mine e entuziasmată, şi aceasta e aceeaşi parte stupidă care trebuie eradicată.

Mi-am învățat lecțiile cu ani în urmă și voi fi a naibii dacă îl invit să mă învețe mai multe. Will a făcut alegeri cu care nu pot trăi. A creat o viață pe care nu vreau să o trăiesc.

Nu contează cât de frumos este în acele haine elegante. Ceea ce contează este că a încurcat lucrurile într-un fel pentru care nu îl pot ierta și uita. Sunt o femeie adultă acum.

Nu sunt fata proastă în care și-a băgat ghearele, deși rămâne singura persoană care mă făcuse vreodată să simt. Am văzut mâna lui Rick ridicată. Stai puțin, când se gândise să se așeze la masa lor?

Am blestemat ciudatul umor al sorții, că-mi oferise astfel de circumstanțe. Eram în Raiul băieților familiști, sau în iad.

Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine, deși lucrurile cu sora mea intraseră de ani buni pe făgașul normal.

Nu credeam că voi putea spune asta, dar chiar m-am apropiat de nepoții mei. N-am catadicsit să mai arunc o privire în urma mea, în loc de asta am mers cât mai departe.

Urma momentul cocktailurilor. Nu puteam merge acolo. Caitlin avea să sape cu gașca lor până ar fi scos la iveală adevărul meu murdar, așa că i-am luat-o înainte, optând pentru versiunea cosmetizată a Rebeccăi.

Mă hotărăsc să merg să iau mai mult alcool. Aplecându-mă peste bar cu un oftat fericit, mi-am lăsat paharul gol și i-am zâmbit zâmbitor barmanului:

- Încă unul, te rog.

El înclină o sprânceană, uitându-se la mine.

- Nu beau niciodată. Vreau doar să suprim multitudinea de predispoziții genetice înfiorătoare. Este o treabă mare și n-o pot face când beau, pentru că băutul mă relaxează și uit de ce îmi pasă atât de mult. Trebuie să mă plimb cu un băț în fund de cele mai multe ori. Nu ai nicio idee.