Asasinul de treflă #2 Seria R4

Capitolul 2 - Nysaa

În urmă cu nouă luni, întâlnirea din primăvară.

Dezamăgirea este un sentiment pe care nu îl poți controla. Se aseamănă foarte mult cu speranța. Amândouă se înfiripă în sufletul tău cu ușurința unui gând, apoi se încolăcește acolo precum un șarpe pe care nu-l mai poți alunga. Nici gândul îmbătător, nici șarpele sinuos. Astfel ajungi să porți aceste două emoții fără să îți dai seama, trezindu-te în momentul propice pus la pământ. Așa am fost eu la întâlnirea cu Dimas. Nu a venit. Mi-a trimis un bilet scos la imprimantă, printr-un ospătar oarecare. Mi-a urat poftă bună și s-a scuzat de absență. Intervenise ceva.

Partea aceea naivă din mine l-a crezut. Cealaltă și-a comandat un întreg festin și s-a bucurat de mâncarea gustoasă și deserturile delicioase. Îmi permit orice îmi doresc, dar am comandat doar pentru a nu-i oferi nicio slăbiciune din partea mea. Nu voiam să știe că m-a rănit.

Știu că planul meu nu e cel mai sigur din lume, însă părea sigur pentru el. După tot ce am aflat despre Dimas, am crezut că nu are nevoie de o femeie care să-l atragă în așternuturi, ci de una care să-l descopere. Să-l iubească.

Departe de mine acest sentiment. Dar nu imposibil.

Aparent, m-am înșelat. Sau l-am speriat.

Oricare ar fi motivul, nu pot spune că am insistat. Am totuși mândria mea. Nu pot să mă rog de cineva să petreacă timpul cu mine. Nu-l pot forța nici să se căsătorească cu mine.

Din acea seară, nu am schimbat niciun cuvânt. Deși ne-am intersectat pe la cursuri, nu am privit spre el. Mi-am continuat zilele ca și până atunci, însă ceva se schimbase. Și nu era Dimas. Erau membrii din Ordinul R4 care mă priveau lung și serios, cu mult prea multă atenție în gest încât să observe și studenții obișnuiți. Probabil au aflat ceea ce s-a întâmplat în urmă cu zece zile. Turneul de Tromph. Și nu îmi plăcea această atenție, cu toate că în copilărie mă hrănisem cu ea.

Am continuat să pictez, dar, ca niciodată, i-am simțit privirea. Pielea de pe ceafă mă furnica și trupul întreg îmi tremura, o căldură mieroasă întinzându-se prin el. Am inspirat. Nu mi-am întors capul. Reacția în sine se simțea ca o chemare. Nu i-am răspuns.

Voiam să depună efort să vină la mine.

Și a făcut-o.

Corpul meu i-a simțit apropierea înainte ca respirația să i se scurgă pe bucata de piele neacoperită de pe gâtul meu. Mi s-a tăiat respirația. O tornadă de emoții se înfășura în mine și nu știam cum să reacționez. Nu mai simțisem asta vreodată. Era frumos. Era copleșitor. Era ca un blestem.

Fiindcă nu îmi permiteam să mai sper. Iar Dimas nu îmi dădea voie să mă apropii de el.

— Bună, m-a salutat pe o voce ușor amuzată.

Am continuat să pictez și abia după ce am terminat ceea ce începusem și m-am întors să-mi clătesc pensula, am ridicat privirea spre el.

Așteptase.

Cu buzele adunate într-o linie nemulțumită, cu ochii mijiți și analizatori, cu frumusețea lui brută, cu înălțimea lui dominatoare, doar a tăcut.

— Bună.

Preț de o secundă crezusem că i-am văzut o urmă de surâs, dar încetasem să mai fac presupuneri.

— Voiam să îți cer scuze pentru ce s-a întâmplat săptămâna trecută, a spus pe un ton ușor diluat în incertitudine.

Nu l-am privit. Îmi continuam treaba.