Goddess in disguise

Chapter III

După sărutul bine meritat cele două au decis să-și întindă trupurile în pat. Astfel, adormind îmbrățișate. Era o imagine înduioșătoare, două fete care dormeau cu zâmbetul pe buze, brațele lor fiind precum o protecție pe care nimeni nu o putea combate.

          După câteva ore, Regina a venit să-și vadă fiica. A intrat în cameră, având neplăcuta surpriză de a-și vedea fiica în brațele servitoarei sale. Ura să înceapă să creadă că trebuie să renunțe la Coraline. Deja se gândea cum ar putea să le distanțeze. Așa ceva era inacceptabil, o asemenea imagine ar produce rușine întregului regat, ar păta numele purtat de generații cu mândrie. Nu putea permite așa ceva nici în ruptul capului... Deși într-o oarecare măsură realiza că era vina ei, ea era principalul motiv pentru care fiica ei s-a îndrăgostit de o asemenea fată de rang inferior. Dacă nu ar fi lăsat-o pe Coraline să îi fie alături atât de mult și dacă și-ar fi forțat fiica mai mult să meargă la balulri regale și conferințe regale, poate acum nu era în situația asta. Nu-și disprețuia copilul, ci doar simțea că a dat greși ca mamă. Femeia ieși din cameră, ciocănind de această dată pentru a le trezi pe cele două. Când Coraline auzi bătaia în ușă se ridică instant din pat, însă mâna îi fuse prinsă de către blondină.
–unde te duci?
–s-a auzit un ciocănit, ar trebui să te trezești și tu. Își retrase mâna cu grijă, făcând-o pe Lydia să ofteze apăsat când se ridică din pat. Bruneta merse la ușă pentru a deschide.
–bună seara, majestate! Spune făcând o plecăciune în fața Reginei.
–bună, Coraline! Ne poți lăsa câteva clipe singure?
–cum doriți, majes–
–de ce trebuie să iasă? Eu nu ascund nimic de ea. Spuse Lydia sfidătoare.
–vreau să vorbesc separat cu tine. Dacă îi spui după sau nu e problema ta, nu a mea.
–Coraline așteaptă la ușă, te rog! Nu va dura mult, îți promit!
–cum porunciți! Spuse bruneta părăsind încăperea.
–ce vrei? Întrebarea blondei nu era una drăguță, iar modul în care i se adresa propriei mame era oribil mai ales că aceasta avea mai multă putere.
–ai grijă cum îți folosești tonul și cum dormiți!  Lydia își ridică o sprânceană, privind-o confuză pe femeie.
–cum adică?
–vreau să spun că dacă te mai văd așa aproape de Coraline o să-ți pregătesc nunta cât ai clipi!
–vrei să insinuezi ceva anume?
–știi bine că ea e femeia cu care ai dansat la bal. Blonda râse
–nu știu cine e acea femeie. În plus ni s-a oferit camera asta, nu e vina mea. Amândouă eram obosite, în plus știi că eu și Coraline suntem precum două surori. Lydia simțea cum își frânse singură inima în două, însă refuza să spună adevărul, trebuia să spună asta pentru a păstra siguranța amândurora.
–ah...da..mereu uit că vă știți de mici. Sigur Coraline nu ar fi atât de naivă să se pună în pericol pentru un copil răsfățat ca tine. Ne vedem în cinci minute în sală mesei! Să nu întârzii!
–sigur! Regina a părăsit camera. Poate se înșela...într-adevăr bruneta o iubea pe Lydia, dar nu credea că e mai mult decât o iubire frățească. Oricum ar fi, ar trebui să nu se mai gândească atât, nimeni nu s-ar pune în pericol pentru un copil răsfățat ca Lydia.

      Coraline revine în cameră.
–ce s-a întâmplat?
–nimic! Lydia privi în jos, apoi o privi pe brunetă
–crezi că sunt un copil răsfățat?
–cine a spus asta?
–însăși Regina!  Coraline se apropie de Lydia, mângâindu-i ușor capul
–dacă ai fi o răsfățată e din cauza ei, nu o asculta. Ești o persoană minunată, cu o personalitate unică. În plus, eu te voi iubi orice ar fi.  Lydia o privi cu lacrimi în ochi, își mușcă buza de jos, înghiți în sec
–dar doar o persoană naivă ar risca să iubească un copil răsfățat ca mine.  Coraline o luă în brațele sale strâns
–frumoasa mea prințesă, nu vreau să fi vreodată tristă, nu sunt o persoană naivă, îmi ascult inima și știu că inima mea bate pentru tine, iar a ta bate pentru mine. Orice ar spune ceilalți, chiar dacă sunt Regele și Regina, nu trebuie să asculți. Vor doar să te demoralizeze, să te facă să crezi că iubirea pe care ne-o purtăm nu e una demnă, nu e una normală.
–dar dacă au dreptate? Întreabă Lydia, lăsând o lacrimă să-i curgă pe obraz
–să nu aud așa ceva. Iubirea nu poate fi greșită, iubirea depinde de la om la om, iar noi ne iubim.
–dar dacă tu crezi că mă iubești? Dacă mă vei părăsi?
–slujba mea e să fiu umbra ta pe vecie! Te voi iubi din umbră, voi fi cea care-ți va face nopțile fericite când soțul tău va fi plecat, voi fi cea ce-ți va oferi plăcere în moduri în care el nu va putea.
–dar dacă eu nu vreau să trăim în umbră?
–nu văd altă soluție pentru noi. Îmi e teamă că nu vom fi acceptate de această societate.
–dar dacă voi dovedi că-s o regină demnă, oare ne vor accepta?
–nu știu...
Lydia se enervă, lovind primul perete pe care-l văzu.
–de ce trebuie să fie așa?! De ce nu putem fi fericite?  Coraline o îmbrățișă pe la spate
–orice ar fi, vom fi bine, iubita mea prințesă! Îți promit că te voi proteja!  Lydia oftă și își puse mâinile peste ale fetei
–am încredere în tine. Oricum vom pleca într-o delegație săptămâna aceasta. Vom fi doar noi.  Coraline zâmbi la acest gând, însă clipi des, trebuia să-și revină, nu putea să se gândească la așa ceva, prințesa era minoră... Deși legile consemnau că vârstă ei era perfectă pentru măritiș.