Ea nu arăta frumos,
Arăta că arta;
Iar arta nu trebuie
Să arate frumos:
Arta trebuie să te facă
Să simți ceva.
Ea era ca apusul:
Nu îi păsa dacă cineva
O privea sau nu;
Ea continua să fie ea.
Ea îmblânzea o noapte înstelată,
Juca leapșa cu stelele,
Șotron cu luna
Și șah cu universul.
Ea ținea planetele
În mână ca pe baloane,
Alerga prin galaxie
Lăsând în urmă,
Praf de stele și comete.
Ea purta inelele lui Saturn
Ca pe bijuterii,
Iar pistruii ei formau constelații
și cu fiecare lacrimă de lumină
Sufletul i se întuneca.
Ea nu îți spunea
Că luna strălucește,
Și îți arăta frânturi de lumină.
Pe sticla spartă,
Pe care lăsa
Perle de sânge.
Un gând de ploaie și
Cerul plângea odată cu ea,
Și îndură furtuna,
Până când explodă;
Se făcu pulbere, curcubeu,
Inima ei se frânse
Și lăsă în urmă,
Milioane,
De rămășițe ale sufletului ei,
Formând astfel universul.
