Dulce Vis, Dulce Coşmar

Capitolul 2

Respirația mi se opreşte, şi aproape că mă sufoc sub privirea aspră, a brunetului cu ochi ciocolati. De obicei, eu sunt singura din familie care este în stare să-şi spună punctul sincer de vedere, că e de bine sau e de rău. Cum la fel sunt şi singura care comentează şi ține piept tuturor, indiferent de situație. Dar acum...acum, nu mai este cazul. Nu ştiu din ce cauză, dar bărbatul ăsta mă intimidează mai mult decât arma pe care o ține în mână. Mă tot gândesc care dintre îmi va aduce sfârşitul.

Ajunge lângă mine, aducând după el un miros de parfum exotic. Fără să vreau, îl adulmec, iar acesta imediat se ghemuieşte în fața mea. Înghit în sec, deoarece corpurile noastre sunt mult prea apropiate. Chipul lui, este....este frumos. Frumos de periculos. E ca şi cum existența lui se datorează unui înger şi unui demon, care au renunțat la rațiune pentru un moment de plăcere maximă. Dumnezeule, la ce îmi zburdă mie mintea în acest moment cât îs pe cale să mor.

Îmi mângâie obrazul cu degetul mare, ca şi cum ar vrea să mă alinte. Mi se pare foarte ciudat gestul. Din câte mi-au spus ciudații ăştia care lucrează pentru el, ar fi trebuit să mor deja, dar se pare că sunt mângâiată de un italian, sexy, care tocmai a luat viața unui om, acum cinci minute. Oare se poate mai rău de atât?

Oftez prelung, şi îmi las capul, încet, să se rezeme de perete. După tot ce s-a întâmplat până acum, chiar îmi face bine puțină linişte, deşi ştiu că nu o să dureze prea mult timp.

— Eu sunt, Adamo. Iar tu trebuie să fi frumoasa, Rosella.

Vocea lui masculină, răsună în toată camera, din cauza liniştii. Deşi probabil, şi dacă ar fi fost gălăgie, sigurat s-ar fi făcut auzit de orice mişcă pe acest pământ.

— Eşti bine, Rosello?

Spune, fluturându-mi ironic, o mână prin fața ochilor. O Doamne, abia acum realizez cum m-a numit. "Rosella", urăsc numele ăsta, deoarece toate neamurile din partea lui tata, obişnuiesc să-mi spună aşa, pentru că sunt spanioli. Dap, bună combinație între un spaniol şi o franțuzoaică.

— De fapt, mă numesc Rosé, răpitorule!

Acesta îşi arcuieşte buzele într-un zâmbet de invidiat, şi cu o notă maximă de superioritate în el. N-am de gând să-l las să câştige doar pentru că arată al dracului de bine! Îmi fixez ptivirea asupra lui, şi mă las pierdută în negura sclipitoare a ochilor săi. Mare greşeală. Îmi retrag repede privirea, iar acesta chicoteşte, semn că şi-a dat seama de actul meu de slăbiciune. Nu.....acum o să ştie mai mult ca şi sigur că prezența lui mă intimidează, iar atunci când un bărbat este conştient de ce este capabil, devine din ce în ce mai rău pentru persoana în cauză. Adică eu, în momentul de față!

— Prea bine atunci, Rosé.

Felul în care mi-a pronunțat numele apăsat, îmi provoacă fiori în tot corpul. Al dracului să fi tu de italien enervant!

Îmi prinde o şuviță de păr, între degetele tatuate, o bună vreme tot jucându-se cu ea, până ce ajunge acolo unde a vrut de la bun început. Adică la adevăr.

— Ce ar fi acuma, să-mi spui tu mie ce mai face domnul, Aurelio?

Acuma e acum..