Devil's assistant

Prolog

       În lumina slabă a lunii Taehyung putea vedea silueta cuiva care se ascundea în întuneric. Sau mai degrabă stătea acolo intenționat deoarece nici nu tresări la mișcarea sa. El se ridică de pe marginea patului și făcu un pas spre colțul întunecos al camerei, cu inima bătându-i puternic în piept. I se puse un nod în gât și totuși, reuși să-l întrebe cine este.

      Nu ce caută acolo, ci cine este.

      Întreg drumul spre casă avusese mintea încărcată de nenumărate gânduri, iar cu câteva minute mai devreme, când reușise să și le stăpânească și să-și facă ordine în minte, observă această prezență străină în dormitorul său.

      Se întrebă dacă fusese dinainte aici și se strecurase în dormitorul său când nu acordase atenție ori avea din nou vedenii, așa cum se întâmpla de la o vreme.

      Nu se putuse odihni cum trebuie și nici nu putea să-și ia liber pentru a recupera nopțile pierdute pentru că știa — nici măcar somnul nu-l putea ajuta să-și revină după ce Moartea îi luase pe cei mai importanți oameni din viața sa.

     — Cine ești? mai întrebă o dată, făcând un pas în față. Vocea îi sunase răgușită, așa că Taehyung își drese glasul pe urmă, continuând: Spune ce vrei.

      Știa că replica de mai devreme nu era cea mai inteligentă, ci una pe care ar fi trebuit să o spună abia mai târziu, însă nu se putuse abține. Își strânse mâinile în pumn pe lângă corp, înghițind în sec. Încerca să-și potolească bătăile inimii, neștiind cum va suna răspunsul din cealaltă partea a camerei.

      — Spune-mi tu ce vrei. Glasul nu părea să fie unul masculin, dar nici feminin. Cuvintele sale ascundeau ceva întunecat ce-i provocă fiori lui Taehyung, fapt pentru care se scutură ca să scape de sentiment.

      — N-ar trebui să o faci tu, din moment ce ai venit neinvitat în apartamentul meu? Și cum, mă rog, ai reușit să intri? Pe măsură ce rostea fiecare cuvânt, simțea cum capătă mai mult curaj în fața prezenței misterioase.

      Taehyung decise să facă referire la prezență ca la una masculină deoarece râsul pe care-l auzi ulterior îl duse cu gândul la un bărbat. Și nu unul obișnuit.

      Simți cum tot curajul îl părăsește, fiind înlocuit cu frica. Era o frică pe care nu o mai simțise până acum, una care îl făcea să-și dea seama că fiecare emoție pe care o putuse numi drept „frică" în trecut fusese nimic în comparație cu ceea ce simțea în clipa de față. Aceasta era frica adevărată, pe care o simțea în adâncul sufletului și care părea să-l consume; să-l doboare.

      Taehyung simți cum rămâne fără aer.

      — Ce... Ce... Încerca să întrebe ce se petrece, însă nu putea da glas cuvintelor pe care le avea deja în minte.

     Își duse mâinile la gât, simțind cum îi este strâns de o forță invizibilă. Părea să vină ceva din interiorul său, numai că nu-și putea explica cum anume era asta posibil și de ce această strângere nu semăna cu nimic cunoscut până acum.

      După câteva secunde apăsătoare, se lăsă în genunchi, ducând o luptă pe care nu o mai dusese de câțiva ani deja. Parcă retrăia trecutul și nu era ceva ce și-ar fi dorit să se mai repete vreodată.

      Nu! gândi. Nu, nu, nu.

      Putea doar să nege că asta se întâmpla, însă nici măcar clipirea nu făcea ca întunericul să dispară și camera să se lumineze. Nu se putea trezi din niciun vis pentru că ceea ce trăia era realitate.

      Într-un final, se simți liber să respire. Se trase lângă pat, sprijinindu-se de el, luând guri mari de aer. Întreg trupul i se cutremura după această experiență și nici măcar străinul din dormitorul său nu mai conta, căci atenția îi era concentrată asupra imaginilor care se desfășurau acum în mintea sa, amintindu-i de tot ce încercase să uite.

      Își trecu mâinile prin păr și se trase de el, gemând de durere.

      Nu avea parte de o durere fizică, ci una sufletească, profundă și pe care era nu o putea descrie.

      — Ce-mi faci? îl întrebă pe cel care privea totul cu mult interes și satisfacție.

     După rostirea acestor cuvinte, intrusul păși în lumina slabă a lunii, care pătrundea pe fereastra din spatele lui Taehyung. Acesta îi auzise pașii și știa că acum se afla în fața lui, dar era incapabil să-și ridice capul și să-l privească.

     Își dorise atât de mult ca coșmarurile să înceteze, iar după ce nu le mai avusese, crezuse că poate trăi în sfârșit. Dar au revenit. Nu se mai putea odihni, visa urât și, pe deasupra, i se părea că totul se întâmplă și-n afara viselor sale.

      — Toți au murit, vorbi intrusul.

      Taehyung mai că râse la remarca acestuia. De parcă nu știa acest lucru!

      — Zi-mi ceva ce nu știu!

      — Am nevoie de un nou asistent.

      — Asis... Ce? făcu Taehyung, nevenindu-i să creadă ce auzise mai devreme. Cine ești tu? întrebă.

      Își lăsă mâinile să-i cadă în poală și-și ridică încet capul. Nimic nu-l pregătise pentru asta, dar pe de o parte, toată oboseala acumulată îl făcea mai nepăsător ca niciodată. Așa că privi direct în acei ochi negri și lipsiți de viață.

      Nu putea vedea nimic altceva în afară de acel abis.

       — Eu sunt diavolul. 

n/a: ei, cum e? 👀