~ MY BOYFRIEND IS A STAR~ (MY B.I.A.S )

~Capitolul 2~

- Mulţumesc pentru ajutor! spuse Min întinzând mâna dreaptă zâmbind timidă. Eu sunt HyoMin.

Băiatul parcă roşi, nefiind în stare să mişte un deget. Stătea cu mâinile în buzunarele pantalonilor uitându-se în altă parte.

- Ăm... cu plăcere... spuse el cu jumătate de gură.

Min stătea cu mâna întinsă în aer, pe care o duse încet lângă corp jenată. Se simţea ciudat în prezenţa lui.

- Eu... mă duc la ore, spuse Min într-un final arătând cu degetul către clădirea liceului. Încercă să îi zâmbească, însă era un zâmbet forţat şi strâmb. Nu ştia cum să reacţioneze mai normal.

Băiatul dădu din cap şi plecă. Min se îndreptă spre clădirea liceului, însă se opri şi se uită în urma ei, la băiatul care plecă. Sentimentul de curiozitate o rodea şi nu putea face nimic în sensul acesta. Îşi scutură capul şi intră în liceu.

Profesorul întârzia. Min stătea în bancă uitându-se în gol în timp ce îşi străngea dosarul în palme. În clasă era multă zarvă şi agitaţie.

Ce s-a întâmplat mai exact? se tot întreba. L-am speriat? Crede că sunt vreo obsedată?

Îşi tot punea întrebări, muşcându-şi buza agitată. Dar de ce se comportă aşa? A fost puţin nepoliticos... sau e chiar atât de timid?

Min era atât de afundată în propriile gânduri şi întrebări frământătoare încât nu auzise când profesorul intră în clasă.

- Bună dimineaţa! spuse profesorul intrân, un bărbat de 37 de ani, înalt, cu ochii negrii şi ageri. Avea statura unui adevărat artist. Zâmbetul lui cald aducea mereu liniştea precum ai privi un tablou de Monet.

Elevii răspunseră la salutul profesorului, îndreptându-şi mai apoi privirile mirate spre Min care încă nu era pe planeta aceasta ci pe tărâmul gândurilor.

- Domnişoară Kim! i se adresă profesorul.

Min nu răspunse.

- Domnişoară Kim! repetă profesorul pocnindu-şi degetele înaintea ochilor lui Min, care se trezi ca împuşcată.

- Îmi pare rău! Îmi pare sincer rău! spuse ea ridicându-se din bancă şi înclinându-se.

Profesorul râse.

- La ce te gândeai aşa de profund? Interpretai filosofia lui Kant?

Min se aşeză în bancă ruşinată.

- Văd că mi-ai adus ceva astăzi. Sunt pozele pentru evaluare? spuse el surprinzând dosarul negru de pe banca elevei lui preferate.

Min dădu din cap aprobator. Profesorul luă dosarul şi începu să studieze atent fiecare fotografie în parte ridicând din când în când sprânceana dreaptă.

- Într-adevăr! spuse profesorul închizând dosarul. Pictezi tablouri cu aparatul de fotografiat. Cum ţi-a venit ideea să încadrezi un om în peisajul apusului?

Min dădu din umeri.

- Ai folosit corect circumstanţele. Desigur, mai ai nevoie de nişte retuşuri însă unghiul din care ai fotografiat şi efectele sunt cu adevărat unice. Bună treabă.

Min zâmbi. Se simţi împlinită şi recunoscătoare.

Ora se terminase şi Min ieşi din clasă ţopăind de bucurie. După câţiva paşi şi deodată simţi un cutremur. Stomacul ei mârâia de foame, cerându-şi porţia pentru acea zi. Îşi luă ceva de mâncare de la un automat şi se aşeză pe o bancă din curtea liceului, înfulecând cu poftă. Îşi scoase aparatul, mângâindu-i obiectivul, precum ai mângâia un câine, recompensându-l pentru că a fost ascultător. Uitându-se în dreapta, îl observă pe băiatul de mai devreme care stătea singur pe o bancă la câţiva paşi de ea. Stătea cu căştile în urechi uitându-se în gol, ochii strălucindu-i precum două perle într-o apă limpede ce aşteaptă să fie găsite.