"Deschide-ți picioarele, Roshen. Desfă-le" îmi ordonă el. "Știi că am avut câteva plângeri legate de elasticul care se întinde la aceștia." Glisează stiloul pe sub partea de sus a ciorapului, cu ochii pe mișcare, iar eu îl privesc cum își înclină ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ea
— Bineînţeles că eşti fericită. Mama sparge fisticul în maniera asezonată a unui mâncător competitiv, mâinile ei zburând de la castron la gură şi la coşul de gunoi, totul într-o armonie perfectă. În jurul gâtului ei, un aparat de masaj cervical toarce. De ce nu ai fi fericită?
— Tu nu eşti fericită, intervine Jess, aşezându-se pe scaunul de lângă mama, cu umerii tremurând în timp ce scaunul de masaj îi torturează de moarte biata grăsime de pe spate. Nimeni care îşi pune această întrebare nu este fericit.
— Jess, tu eşti fericită? Mama se oprește, cu o coajă de fistic în fața buzelor, şi se uită la fiica ei cea mică.
— Meh. Jess apasă un buton de pe telecomandă şi picioarele i se ridică încet, iar capul i se înclină pe spate. Asta, totuşi. Asta m-ar putea face fericită. Roshen, cheltuieşte toți banii pe care îi faci şi cumpără-mi asta de Crăciun.
— Nu-ți va lua un scaun de masaj de Crăciun, intonează mama, iar degetele ei scormonesc în geantă și scot la iveală un pumn proaspăt de nuci. Trebuie să economisească bani pentru nuntă.
— De fapt, nu-ţi iau acel scaun pentru că costă şase mii de dolari, spun, aplecându-mă în faţă şi uitându-mă la invenția neagră care îmi înconjoară în prezent picioarele. Te-a durut chestia asta când aţi făcut-o? Cred că este rupt. Îmi strivește degetele de la picioare.
— E normal, spune mama, cu aerul unui cumpărător experimentat de la Brookstone. Cred că îți trezeşte vasele de sânge sau ceva de genul ăsta.
— Poftim? Ne întoarcem cu toții spre bărbat, un angajat al magazinului care strânge într-o mână un clipboard. Nu puteți mânca aici.
— Ba da, pot. Mama îşi bagă cu sfidare două nuci printre buzele roşii ca de corali. John mi-a spus că pot.
Oftează.
— Nimeni pe nume John nu lucrează aici.
Jess îmi întâlneşte ochii, iar eu mă uit la picioare ca să-mi ascund zâmbetul. Săracul de el.
— Nu am spus John! spune ea indignată. Am spus Jim. Sau a fost Jeff? Ea flutură o mână disprețuitor şi un fistic scapă, zburând spre un ecran de drone. Ceva de genul ăsta. Un tip înalt. Ea adulmecă. Cu ochelari.
— Nu se mănâncă aici, repetă el. Va trebui să te rog să pleci.
— Mai am treisprezece minute, spune Jess, ținând în mână o telecomandă aproape cât capul meu. Nu putem să plecăm încă... şi... şi... şi... şi... şi...
Ultimele cuvinte ale propoziției ei reverberează din ea, bărbia îi tremură în timp ce scaunul începe acel fel de mişcare de karate pe care toate maseuzele îl adoră.
