Draga taticule,
Ma urmareste. Umbra ma urmareste. Se uita la mine in timp ce dorm. O vad pe holuri. Nu se opreste. O vad din ce in ce mai clar. Si seamana din ce in ce mai mult cu Ethan. Dar e imposibil. Nu ar trebui sa fie aici.
Dupa stingere am folosit un creion si o agrafa, pe care le-am luat de pe biroul femeii in alb, ca sa deschid usa. M-a invatat 'negru' cum sa evadez cand ma simt sufocata.
M-am dus in camera cea mare si m-am asezat la masa din mijloc. Vad iar umbra. Se aproprie. Si se aproprie. Din ce in ce mai mult de incapere. Si atunci ii vad fata. Chiar este Ethan. Se aproprie de mine. Dintr-o data am mai multe intrebari dacat daca nu stiam cine e umbra.
Se aseaza pe scaunul din fata mea. Se uita la mine. Se uita fix in ochii mei. Si eu in ai lui. Nu se aude decat respiratia mea. As vrea sa-i pun intrebari dar ma abtin. Si nu stiu de ce ma abtin. Dar i se deschide gura. Vorbeste.
"-Buna."
"-Buna."
Se uita la mine.
"-Ce faci aici? Cum de ai ajuns aici?"
Lasa capul in joc. Se simte stanjenit, nu vrea sa vorbeasca despre asta. Schimb subiectul.
"-De ce ma urmaresti?"
"-Esti singura pe care o cunosc de aici."
"-De ce nu ai vorbit cu mine mai devreme?"
"-Nu stiam cum."
"-Cum de nu te puteam vedea?"
Nu raspunde.
"-De ce esti aici?"
Nu raspunde.
"-De ce nu te puteam vedea?"
Nu raspunde.
"-De ce esti aici? Cum de nu te puteam vedea? Ce e ineregula cu tine?"
"-Cu mine nu-i nimic in neregula..."
"-Ce inseamna asta?"
"-Nimic. Hai sa ne jucam."
Ma uit in jur.
"-Tu cum ai iesit din camera ta?"
"-Cum ai iesit si tu?"
"-Cine te-a invatat?"
"-Tu m-ai invatat."
"-Asta nu are niciun sens."
"-Nu conteaza. Hai sa ne jucam."
"-Nu. Vreau raspunsuri."
"-Dar nu pentru asta m-ai chemat? Sa ne jucam?"
"-Nu te-am chemat eu. Ai venit singur."
Lasa capul in jos. Nu inteleg ce se petrece.
"-Raspunte-mi la intrebari."
"-Ce intrebari?"
"-De ce esti aici?"
"-Pentru ca m-ai chemat."
"-Nu te-am chemat."
Lasa capul in jos.
"-De ce nu te puteam vedea?"
"-Pentru ca nu voiai sa ma vezi."
"-Ce se intampla? Nu ai nicio noima."
"-Nu conteaza. Hai sa ne jucam."
"-Ba conteaza. Cine esti?"
"-Ethan. Prietenul tau."
"-Ce faci aici?"
"-Ce-mi spui tu sa fac?"
"-Ce se petrece?"
"-Hai sa ne jucam."
"-Termina!"
"-Dar tu m-ai chemat. Vrei sa ma duc inapoi?"
"-Inapoi unde?"
"-In mintea ta."
"-Ce?"
"-Eu nu exist, Zoey. Sunt in imaginatia ta. Credeam ca stii asta. Tu m-ai creat."
"-E imposibil."
"-Pa, Zoey!"
Clipesc. Si ma uit in jur. Nu-i nimeni in camera. Nu-i nimeni pe scaun. Nu este si nici nu a fost. Nimeni, niciodata. Mi-am inchipuit totul. Si acolo si aici. Sunt nebuna. Sunt intradevar nebuna. Sunt un pericol. Nu mai stiu ce-i real si ce-i imaginar. Oare 'negru' este si ea o umbra? Poate nu a existat niciodata. Am ucis un om numai ca sa pictez niste pereti. Sunt nebuna. Chiar sunt nebuna.
Ma uit pe fereastra. Si uite, rasaritul.
Te iubesc, tati. Te iubesc, mami. Uitati-ma. Nu merit iubire. Iubirea-i slabiciune.
cu drag, Zoey
