Academia Alice

CAPITOLUL 11: ACCIDENTUL

Mi-am afundat fața în umărul lui Alex și mi-am dat frâu liber lacrimilor. Imediat ce am fost conștientă de ce am făcut pur și simplu am rămas blocată. Mereu am fost o persoană timidă, nu chiar antisocială, dar nu destul de populară pentru a participa la petreceri weekend de weekend. Îmi plăcea să stau în banca mea, să ies cu cercul meu de prieteni și să nu mă implic prea mult în treburile celorlalți. Eram doar eu, fata invizibilă de care auzeai că se duce la olimpiade și concursuri, care lua premii și pe care o considerai o tocilară char dacă nu o observai când trecea pe hol. Și sincer eram mulțumită cu statul pe care îl aveam. Alex nu era departe de mine. El în schimb arăta bine, iar fetele era imposibil să nu-l observe. El era tipul drăguț și bun la toate, iar eu sora lui geamănă. Doar că fiecare are și un secret. Iar al nostru....

Aveam patru ani. Noi, mama și adevăratul nostru tată ne întorceam acasă de la niște prieteni de familie. Pe atunci locuiam în partea mai de nord a Angliei, într-un orășel liniștit, unde iarba creștea verde și fragedă, iar copacii aveau frunzele mari cât palma. Erau câmpii verzi și întinse. Pentru mine acel loc era paradisul. Eu și Alex ne-am fi jucat în iarba înaltă de dimineața până seara. Aveam o casă modestă cu terasă și o grădină mare, doar că vremea era mult mai vitregă și în afară de iarbă și puține soiuri de conifere și foioase nu supraviețuia nimic. Îmi amintesc că mama de îmbrăca bine chiar și vara pentru că acolo era mai mereu frig și vânt. În zilele de iarnă ploua mai mult și rareori ningea. Și totuși era frumos, atât de frumos. Cerul era rareori senin, doar că atunci când norii se răspândeau și un soare timid ne invada cu razele sale puteam să jur că acea nuanță de albastru o avem și eu și Alex în ochi. Mama ne spunea că la naștere acel cer senin ne-a dărui un strop din măreția sa. Și eu, naivă și micuță, o credeam și mă uitam la cer ca la o adevărată minune.

În acea zi îmi amintesc că era furtună. Fulgerele acaparau cerul și eu eram cu adevărat fascinată de ele. Pe atunci nu-mi era frică, ci furtuna mi se părea chiar impresionantă. Ploua atât de tare că ștergătoarele mașinii de-abia făceau față. Îmi amintesc de parcă a fost ieri și nici nu cred că voi uita vreodată.

Stau în spate, în dreapta și privesc cum picăturile de apă se preling pe geam. Am centura pusă și mă întorc spre Alex care se pare că a adormit. Este târziu, 11:30, trecut de ora de culcare cu aproape trei ore. Casc ușor ca să nu observe mama că mi-e somn, nu vrau să mă mai creadă așa mică. Am crescut!

Aceasta își întoarce privirea spre mine și îmi zâmbește ușor. Tata, în fața mea, este foarte atent la drum, foarte concentrat. Plouă din ce în ce mai tare și mai tare. Eu continui să privesc picăturile de apă și să opun rezistență tentațiilor de a adormi.

-Scumpa mea, spune mama și eu mă întorc spre ea. E târziu de ce nu adormi până acasă?

-Dar nu mi-e somn? spun eu mai mult în șoaptă.

-Ascult-o pe mama ta Sofia! spune tata autoritar. El meru a fost așa.

-Dar tati..

-Măcar închide ochi, spune mama.

Oftez și mă prefac că dorm, dar defapt încerc să rămân trează. Cad în lumea viselor și mă las purtată în dulcea îmbrățișare a lui moș Ene. Mă trezesc brusc și tresar când aud țipătul mamei și deschid ochii instant. Singura mea reacție e să-l prind pe Alex de mână, iar acesta se trage repede lângă mine și eu lângă el. Apoi o trosnitură și un scârțâit metalic se aude și o ușă se deschide și noi doi suntem practic aruncați într-o fracțiune de secundă afară pe șosea. Văd cum mașina se rostogolește de pe șosea și cum o mașină mare, un tir se răstoarnă în direcția noastră, partea din spate căzând peste noi. Nu m timp nici să țip, nici să implor după ajutor, nici să fac o rugăciune. Totul a durat doar două secunde și apoi totul s-a afundat în întuneric.