Academia Alice

CAPITOLUL 18: PREGĂTIRI

DOUĂ SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU

Au trecut două săptămâni mari și late de la incidentul din cimitir. În tot acest timp, atât prietenii cât și profesorii m-au ținut ca în puf. Toată lumea a crezut că voi avea din nou probleme dar le-am cam stricat planurile fiindcă eu m-am simțit perfect normal. Alex însă a exagerat cu protecția, el practic m-a obligat să mergem să fac un control la Londra, dar nu a reușit s-o scoată cu mine și pace. S-a ținut după mine pe oriunde mergem și de la un timp a devenit foarte enervant. Singurul loc în care scăpam de el era sala de mese, dar puteam să jur că mă privește ca un uliu de la locul său. Când el avea vreo treabă îl trimitea pe Mark, căruia i-am învinețit un ochi la un moment dat. Nu știu de când sunt eu așa de bătăușă, dar cred că-mi place această nouă calitate a mea, mă face să mă simt mai încrezătoare. Cum i-am învinețit ochiul? Păi, eram la sala de sport și el s-a ținut după mine și Sam până la intrarea în vestiare și ce să vezi apoi? Când să ne schimbăm el a dat pur și simplu buzna în vestiar cu nu știu ce fel de întrebare de-a lui idioată. Sam era doar în lenjerie, iar eu mă pregăteam să îmi schimb cămașa, să nu mai spun de celelalte fete din vestiar care nici ele nu erau în ipostaze mai ..... decente. Când l-am văzut..... am luat primul lucrul care mi-a picat la mână, adică un adidas și l-am aruncat spre el. Cred că soarta a fost aceea care a fixat exact ca să-l nimeresc în ochiul drept. Cel puțin așa l-am făcut să fie mai puțin....curios.

Mă comportam cât se poate de normal și încercam din răsputeri să-l evit pe Alex, iar drept să spun faptul că se ținea după mine ca o lipitoare îmi făcea munca din ce în ce mai grea. Toți mă întrebau aceleași lucruri. Ce ți s-a întâmplat? De ce ai leșiat? Cum de ai reușit să te trezești? Ești sigură că ești în regulă? Evitam răspunsurile, mă feream de ele ca de ciumă. Nu vroiam să dau explicații nimănui, nu vroiam să afle nimeni despre lucrurile ce s-au petrecut în cimitir. Am lăsat totul în urmă, totul în afară de propriile mele întrebări, iar toate se bazează pe una singură: Cine este Josefine? Am făcut cercetări, întrebând-o pe Sam, în caz că ar putea să știe un mit sau o legendă legată de acest nume, am căutat la bibliotecă, am întrebat-o pe bibliotecară, pe profesoara de filozofie, chiar și pe Lilian. Nimeni, absolut nimeni nu a mai auzit acest nume până acum. De asemenea nu am vrut ca nimeni să nu afle de mormânt, nici despre poartă. De ce? Fiindcă m-ar crede nebună. Adică, nu e nimic concret sau normal în ceea ce mi s-a întâmplat atunci. Totul părea atât de real, dar acum îmi pun sub semnul întrebării propria rațiune. Cel mai rău e că de fiecare dată când încerc să-mi amintesc ceva, în minte îmi apar cuvintele lui Sam atunci când am rugat-o să-mi spună ce s-a întâmplat cu mine.

-Te-am văzut total pierdută încă de la intrarea în cimitir, începuse ea. Erai parcă blocată pe altă lune, parcă nici nu vedeai, nici nu auzeai. M-a luat cu fiori când eu strigam la tine și tu nu aveai nici o reacție. Prima dată am crezut că glumeai, dar apoi am realizat că într-adevăr era ceva cu tine. Apoi te-ai trezit de parcă nu ar fi nimic și am presupus că posibil a fost ceva trecător. Apoi s-a întâmplat din nou, ai rămas ca și stană de piatră și când te-am văzut prăbușindu-te chiar sub ochii mei am crezut că-mi pică cerul în cap. Toți ne-am alarmat și un băiat dintr-a 12-a te-a luat în brațe și am început toți să alergăm înapoi la școală,la infirmerie. Săracul de Alex era cât pe ce să leșine și el când te-a văzut în brațele tipului inconștientă. Te-a luat el în brațe și când am ajuns, am putut să jur că am văzut lacrimi în ochii lui. Din fericire era și doctorul care vine o dată pe săptămână aici și imediat a venit să te consulte. Eram atât de îngrijorați, aici nici măcar nu sunt aparate ca într-un spital adevărat. Tu nu reacționai la nici un stimul și după două ore doctorul a zis că singura explicație e că ai intrat în comă. Bineînțeles că a fost chemată o ambulanță din Londra, dar aceștia au zis că până luni dimineață sigur nu pot ajunge din cauza a nu știu ce. Noi stăteam ca pe ghimpi și tu nu te trezeai și nici nu dădeai vreun semn că ai face-o.Eram atât de înspăimântați! Și Alex nega cu vehemență că tu ai fi intrat în comă, spunea într-una că el ar fi simțit! Am stat lângă patul tău toți trei, eu și Alex nu vroiam să ne despărțim de tine, iar Mark nici nu se gândea să-l lase pe Alex de unul singur. Până înainte de stingere au fost și fetele și băieții să stea cu noi, cu toate acestea doctorul a zis că doar trei rămân și ceilalți s-au retras. Au mai venit dimineață și au stat până când au început orele speciale. Mark s-a mai dus să ne aducă ceva de mâncare, dar noi nu am vrut să ne despărțim de tine. Când te-ai trezit așa de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat am crezut că visez. Erai tu...trează și normală. Adică, din câte știam eu despre oamenii în comă, când se trezesc deschid doar ochii sau unii nici nu pot vorbii. Apoi ne-ai ținut acel discurs tipic pentru tine și ai luat-o la sănătoasa pe holuri de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Zi și tu dacă ești normală!?!

Din câte am înțeles de la ea am stat în acea stare  cam o zi, timp în care i-am pus pe toți pe jar. Într-adevăr o echipă de medici a venit la academie dis de dimineață să mă consulte și să confirme lucrul pe care, cel puțin eu, îl știam deja: sunt perfect sănătoasă! Au mai spus și că probabil am leșinat din cauza efortului, dar cei de-aici spun că eu într-adevăr aș fi intrat în comă. Cu toate protestele și toate întrebările fără răspuns echipa de medici s-a cărat înapoi în Londra fără mine.

Acum că toate au rămas în urmă eu sunt în camera mea, scutită de orele din această vineri și îmi fac bagajul pentru New York. Yhhhuu! Unii ar zice că nu sunt normală că eu încă vreau să merg în celălalt capăt al lumii după toate cele întâmplate.....dar să fim serioși... când am fost eu normală? Alții ar spune că Alex chiar a înnebunit dacă m-a lăsat să fac asta....ei  bine.... Dap el a plecat la asiatici ieri și mi-a spus strict că nu am voie să particip la acest concurs și că dacă nu mă găsește aici când se întoarce marți o să iasă urât. Adevărul e că o parte din mine vrea să se după doar ca să-l enervez și credeți-mă îmi iubesc munca. Cu toate acestea o altă parte din mine speră că aș putea să aduc marele premiu la secțiunea mea. Acum câteva zile mi-am lăsat liberă imaginația și am vrut să văd ce iese. Am decis că va fi chipul unei fete, așa că am început să-i clădesc trăsăturile. Linii fine pe care le-am îngroșat. Totul alb negru, nici nu mă gândeam să fi fost altfel. Mi-a luat cam trei ore, doar schița și încă două să o termin și pot să zic sincer că sunt mândră de ce am realizat. Semăna cu mine, dar știam că nu sunt eu. Avea trăsăturile mele și ceea ce scotea în evidență asta era șuvița albă ce i se zărea prin buclele negre . Portretul este realizat până la baza gâtului și am decis că nu merită să mai adaug și alte haine, în schimb m-am gândit să-i fac pe gât un fel de tatuaj. Nu erau decât două inițiale, J.L, scrise cu un caracter frumos, deasupra lor am amplasat o coroniță simplă. De-abia mai târziu am realizat că de fapt J.L. nu erau doar niște simple inițiale, că erau chiar inițialele acelei misterioase Jeosefine, dar am decis că acest lucru se datorează strict subconștientului meu și întrebărilor care au rămas acolo. Am ales totuși să adaug un strop de culoare la iriși și anume albastru. Toți mi-au spus că e un autoportret, dar eu eram sigură că nu e. Ceva nu era la locul lui și asta era cert. Alex mi-a susținut părerea, fiindcă și el observa acea diferență, deși nuci el nu o putea materializa în cuvinte.

Îmi închid geamantanul și ies pe ușă îndreptându-mă spre ieșirea din campus. Concursul, care constă într-o expoziție, din care un juriu, neștiut, va alege o lucrare câștigătoare, va avea loc marți. Dimineața se vor expune lucrările și seara,în cadrul unei petreceri, se va anunța câștigătorul, la fiecare secțiune. Vom merge cu avionul privat al Academiei, pe care îl luăm din Londra. Vom sta însă o zi în controversatul oraș englezesc și anume mâine, iar duminică dimineață decolarea. Din câte am înțeles  va dura în jur de 8 ore și seara ne vom caza. Luni facem ce ne poftește inimioara, iar marți dimineață în uniforma Academiei fuga la expoziție unde lucrările vor fi deja expuse. Vom sta până joi și apoi pe vineri seara ne întoarcem la Academie. Poate că unii dintre colegii mei se vor întoarce le prietenii care îi vor felicita. Nope, eu mă voi întoarce la fratele care îmi va planifica moartea în detaliu.

Ies din cămin încă prinsă în gânduri. Merg cu pași grăbiți spre intrarea principală și mă uit după un grup de trei persoane. Din câte mi-a spus Lilian, noi vom participa la patru secțiuni: grafică, abstract, artă 3D, artă liberă. Eu sunt la a 4-a secțiune, dar de celelalte nu știu. Aproape că am căzut jos când am văzut-o. Sam, cu părul ei roșcat prins sus și rezemată de un troler tot roșu îmi face cu mâna de la poartă. Clipesc des și mă apropii de ea cu o privire mirată.

-Hei soro, ce e cu fața asta? Nu te bucuri să mă vezi?

-Sam?

-Nu Issa costumată. Normal că sunt eu!

-Dar cum...

Aceasta îmi zâmbește și face un semn teatral spre ea.

-O ai în față pe reprezentanta Academiei Alice la grafică și de asemenea viitorea ta colegă de cameră și tot cea care te va târâ prin cele mai tari cluburi de noapte.

Un zâmbet îmi apare pe față când ea își ridică sprâncenele sugestiv. O, da va fi cea mai tare săptămână!