— Iartă-mă! Nu am vrut să știe nimeni de pe rețelele de socializare, viața mea reală. Am spus doar cât am crezut eu că este necesar să se știe. Când am interacționat noi doi pe Facebook, eram în Iași, studentă la medicină!
— Nici în mine nu aveai încredere?!
— Atât timp cât nu ne-am întâlnit real, nu aveam cum să am încredere oarbă în tine!
— Ți-am zis de atâtea ori să ne întâlnim, dar nu ai vrut!
— Dacă mă întâlneam cu toți ce i-am cunoscut pe rețelele de socializare, mă refer la cei ce la fel voiau să am încredere, eram terfelită de zeci de bărbați! Nu ar fi venit nimeni degeaba, mai ales să bată atâta drum! Plus că nu avem timp de întâlniri, aveam foarte mult de învățat!
— Tot nu îmi vine să cred! Parcă totul e un vis frumos din care trebuie să mă trezesc!
— Ei lasă că după aproape patru ani de când nu am vorbit, nu cred că mă mai visezi pe mine!
— Tu ai fost și vei rămâne specială pentru mine. Mă topeam după tine de câte ori îmi trimiteai poze cu tine și vorbeam. Am pierdut telefonul, că îți arătam cum am păstrat toate pozele ce mi le dădeai și cele ce le postai!
— Întotdeauna ai fost un cuceritor cu vorbele la el! Știai cum să îmi intri în grații, de câte ori eram supărată pe tine! Dar lasă asta acum, e de domeniul trecutului ! M-am consolat cu ideea că n-a fost să fie!
— Vrei să zici că acum nu mai simți nimic pentru mine, am înțeles!
— Nici tu nu mai simți! Este doar o emoție de moment, provocată de surpriza avută!
— Nici tu..., asta îmi confirmă ceea ce am zis mai devreme,că nu mai simți nimic pentru mine!
— Eu nu spun vorbe mari, las faptele să vorbească!
— Am înțeles! Dar tu în anii ăștia, ai avut vreo relație sau ești cu cineva în acest moment ? Scuze că te-am întrebat!
— Eu nu te-am întrebat despre nimic asemănător! zic eu râzând.
— Unul dintre noi doi, trebuia să înceapă! zise și el râzând, apoi l-am auzit văitându-se de operație.
— Nu râde, că ți se desprind copcile la operație!
— Cred că s-au desprins, la cât mă doare!
— Nu face efort deocamdată! Ușor, ușor, o să poți să te miști, să mergi, să râzi! O să fie greu cu regimul, dar și acela, acum la început, apoi ți-l faci singur. Ai mâncat ceva și ai văzut că îți este rău, nu mai mănânci acel ceva!
— Baby, nu mai am baterie la telefon, trebuie să rog pe cineva să îmi bage și mie telefonul la încărcat, scuză-mă că trebuie să închid!
— Nu e nici o problemă!
— Bine, atunci ne vedem diseară! Te sărut și abia aștept să te revăd!
— Bine, ai grijă de tine!
Am închis telefonul și am rămas zâmbind. Nu știam de ce acest om, avea un asemenea efect asupra mea. De când l-am cunoscut, parcă îl avea pe "vino-ncoa". Am întâlnit fel și fel de oameni, de băieți și bărbați macho, dar nu am acceptat nici unul cu atât mai puțin, nu au reușit să mă facă să nu îi uit.
Am mai stat așa, câteva minute, cu gândul la el și mă bucuram că a apărut în calea mea, exact într-un moment ca ăsta. Simțeam nevoia să îi spun atâtea lucruri ce mi s-au întâmplat, dar mândria mă oprea. Încă nu voiam să îl împovărez cu problemele mele. Poate altădată, într-o altă discuție și bineînțeles într-o altă atmosferă. Voiam și eu să știu mai multe despre ce a făcut în tot acel timp, în care nu am vorbit, dar nu am vrut să pornim cu destăinuirile atât de devreme. Trebuia timp, pentru a discuta mai pe îndelete,față în față, nu la telefon.
M-am ridicat din pat și am mers la baie să îmi fac siesta. Trebuia apoi să merg la cumpărături, să gătesc și să mă pun iar la somn, să mă odihnesc pentru noaptea ce urma.
Câteva ore mai târziu, eram în fața oglinzii, mă pregăteam de mers la muncă. Eram mai emotionată ca acum două săptămâni, când am mers prima zi la spital. După ce am terminat de dichisit și am fost gata de plecare, am ieșit pe ușa. Era cu o oră mai devreme dar nu conta,tot aveam impresia că sunt în întârziere.
Imediat ce am ajuns, am salutat personalul și pe doamna Doctor, ce trebuia să o înlocuiesc și apoi am mers în salonul nr. 5, unde era internat David. De cum m-a văzut intrând pe ușă, a zâmbit larg. Am salutat pe toți, apoi am mers la el.
— Hei, ce faci, cum te mai simți?
— La fel!
— Văd că nu ți-au mai pus perfuzie, când ți-au scos-o?
— Acum vreo două ore!
— Acum poți începe să mănânci puțin! Ți-au dat ceva de mâncare?
— Nu! Mi-au zis doar că pot mânca, iaurt, ceai, supă fără sare, dar câte puțin!
— Și ai mâncat ceva?
— Nu am mâncat, că nu am avut pe cine să trimit să îmi cumpere!
— Nu a venit nimeni la tine, până acum?
— Cine să vină baby? Au venit doi prieteni, dar au fost și ei pe fugă, se grăbeau și nu au știut ce să aducă!
— Am înțeles!
— Tu ce faci, te-ai odihnit? Ești de gardă în noaptea asta? Când ieși?
— Wow! Ușurel, ce te grăbești cu atâtea întrebări? Da, m-am odihnit! Da, sunt de gardă și ies mâine dimineață la 6:00!
— Scuză-mă, nu am avut răbdare! zise el zâmbind.
— Scuză-mă tu! Mi-am adus aminte că am de făcut ceva! O să mai vin pe la tine!
— Bine baby! Te aștept, nu plec nicăieri!
Am început să râd și am plecat din salon.
— Domnișoară Silvia, dacă tot ați venit mai devreme, pot să plec? întrebă doamna Doctor, ce trebuia să o înlocuiesc.
— Dacă nu este împotriva regulamentului, puteți pleca liniștită!
— Nu se întâmplă nimic, stai liniștită! Mulțumesc frumos!
— Nu aveți pentru ce!
Intervenția ei bruscă, m-a luat prin surprindere și în același timp, mi-a dat toate planurile peste cap. Când am plecat din salon, nu aveam de făcut nimic, așa cum îi spusesem lui David. Voiam doar să merg și să îi cumpăr câte ceva, dar nu mai putem face asta.
Am intrat în cabinet și m-am schimbat, apoi m-am uitat pe hol, după o infirmieră. Am găsit una și am chemat-o la mine în cabinet.
