Încă te aştept

"Eu. Eu te cred, Shay."

Scrijeleam plictisită cu un ciob pereții.Amuzant cum de toți pușcăriașii ajung să scrijelească pereții celulelor după ce se satură de dat pumni în gratii și se aleg cu niște răni de toată frumusețea.
O lună.
O lună de fericire trecătoare. Chiar am crezut că va ține la nesfârșit. Aproape mă bufnește râsul când mă gândesc la prostia mea. Cum am putut să cred că aș avea eu parte de fericire ? Cum ?! Eu să am o prietenă ? O mătușă iubitoare ? Un câine căruia să trebuiască să îi curăț "accidentele" din mijlocul străzii ? Nu. Deja chiar dramatizez oricum prea mult.
Mătușa și Tiara chiar au vrut să mă ajute. Legile însă te găsesc vinovat și dacă desenezi pe pereți. Aparent, ceea ce făcusem cu o lună în urmă se numea omucidere, așa că iată-mă după gratii, închisă aici pentru....am și uitat termenul. Că-i pe viață, că se termină prin condamnare la moarte, nu îmi mai pasă. Ce rost mai am ? Împlinesc curând 20 de ani, iar eu încă nu știu unde se îndreaptă viața mea. Când sora mea, Dakota, o femeie puternică de aproape 29 de ani mai trăia, capul meu blond era plin de vise, de dorințe. Patetic. Eu și vaietele mele suntem patetice.
Cum s-a aflat ? Greu de explicat. Când ai un astfel de secret, îți semnezi sentința numai printr-un singur sunet rostit. Nu o învinovățesc pe Tiara pentru asta. Mereu a avut minte de copil, necunoscând niciodată ipocrizia oamenilor sau greutățile vieții. Nici pe mătușă nu o învinovățesc pentru că nu m-a putut scoate de aici. Situația ei materială nu era foarte bună, iar niciodată nu și-ar fi putut permite să plătească o sumă atât de mare.
Îmi trec mulțumită degetele peste scrijelituri. Mereu mi-am urât numele. "Shay". Cu siguranță părinții mei rămăseseră fără inspirație. De ce nu puteam fi eu "Dakota" ? De ce nu puteam fi ca Dakota ? De ce tot ceea ce avea legătură cu mine suna atât de laș și...feminin. De ce nu eram luată în serios ? De ce eram ușor asociată cu personajul principal sensibil dintr-un roman tâmpit de dragoste ?
Patetic.
Scrijelisem "Dakota".
Un scârţâit se auzi. Paznicul intră ușor.
- Ai un apel, spuse rece.
Un zâmbet trist îmi apăru pe buze. Jackie, Jackie, încă nu te-ai săturat de mine ?
Ridic receptorul. Spre surprinderea mea, nu era Jack, era Tiara. La naiba, de ce am ajuns să cred că Jack mă va suna mereu ? De ce vreau să o facă ?
"- Shay, ești bine ?" vocea ei speriată se auzi.
"- Mai bine ca niciodată, Tia, nu îți pierde timpul consultându-te cu mine", i-o retez eu.
"- Voiam să îți spun că ți-am găsit un bun avocat. De data asta sigur ieși !"
"- Cine ți-a spus că vreau să ies, Tiara ? Poate vreau să rămân aici la nesfârșit, până ruginesc mai rău decât țevile."
Trântesc furios receptorul atunci când paznicul mă anunță că limita de timp a expirat. Fix asta îmi trebuia mie, alt avocat ! Este inutil ! Ce ar putea spune în apărarea mea ? Că totul a fost din greșeală ? Vezi să nu ! Oricine poate spune că a fost din greșeală, atâta timp cât nu am martori, nimeni nu mă va crede.
Eu. Eu te cred, Shay.
Nu, Jack. Gata cu apelurile.