Cabină Telefonică. {Cabina Telefónica} |Traducere|

Epilog

t h a i s;

Am ridicat volumul de la radio cu intenția de a uita tot ceea ce se întâmplă.Mai presus de toate tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul vieții mele,revizuind acest an.

Prima dată pățaniile cu tata au ajuns la ceva mai mult;denunțuri,judecători,spitale.În ultimile luni nici măcar nu am putut să rămân în casa mea pentru un timp lung.Problemele și preocupările ca tatăl meu să aibă o zi proastă și să se descarce pe mama și pe mine cu fiecare ce trecea se făceau mai puternice,creșteau împreună cu ura lui pentru noi.El mereu zicea că cel mai rău lucru care i s-a întâmplat,eram noi.

Poate avea dreptate.

După toate acestea l-au luat încătușat;din fericire acum eram liniștite acasă.

—Mamă,cât mai este până ajungem? —întreb pufăind,deja plictisită de la atât de mult stat jos.

Ridic un pic mai mult volum muzicii,până când butonul nu se mai rotește,dându-mi de înțeles că este deja la limită.Cu toate acestea eu încă încerc ca să se asculte un pic mai mult.

Cum nu reușesc mă las pe spate,frustrată.

—Abia ne-am suit în mașină și deja te plângi? —spune cu un ton surprins,în totalitatea prefăcut.

—Suntem aici de o oră. —îi dau replica deși știu că nu e adevărat.

Privesc prin fereastra vehiculului cu speranța că pot ieși de aici,dat fiind faptul că mă sufocă să stau închisă.

—Nu a trecut nici zece minute,Thais.

Am lăsat să îmi scape un silențios "oh",ca imediat după să îl repet din nou;diferența de data aceasta fiind tonul de bucurie când am văzut spitalul la câțiva metri.

Fix atunci când mama obține un loc în parcare,melodia mea preferată începe să sune.Și în acel moment nu mă mai interesează să mai rămân încă trei minute în mașină.

Mama mea deschide ușa mașinii și fac și eu același lucru,deschizând-o complet.Încep să o urmez,dat fiind faptul că ea știe unde să meargă.Când se oprește în fața ușii automate,aceasta se deschide,și înainte ca să se închisă intru și eu.

Aerul rece ce iese din aparatele condiționate mă lovește în față.

—Am un control. —o aud pe mama în depărtare,și merg spre ea grăbindu-mă— Numele meu e Anca Bernard.

Fata ce se află în spatele biroului tastează numele în calculator,după îi dă indicațiile cu legătură la ce etaj și sală trebuie să mergem.Mama dă din cap mulțumită,și îi trimite un zâmbet ca și cum pe buletinul ei ar scrie numele Carlee.

Ne îndreptăm spre scări,și îmi dau seama că alături este un ascensor.

—Putem merge cu ascensorul? —întreb.

Ea privește mașinăria și după își fixează privirea pe scări.Mă privește cu o față terorizată.

—Du-te tu cu ascensorul dacă vrei,te aștept sus.

Dau din cap și ea începe să urce,în timp ce eu aștept ca ușile să se deschidă.Intru când se deschid și dau de reflecția mea.Pereții acestui ascensor erau acoperiți de oglinzi,toate cu mărimi exacte.Rămân să mă privesc în una dintre el și nu îmi place ceea ce văd.Nu fiindcă nu îmi place fizicul meu;ci fiindcă singurul lucru care se poate vedea erau vânătăi verzui.

Referitor la celelalte,ochii mei căprui și părul castaniu sunt normale.

Când ascensorul se deschide din nou,o văd pe mama mea vorbind cu entuziasm cu un băiat,care se ține pe picioare datorită a doua cârje,dat fiind faptul că are un picior bandajat.