Prolog
Era nemulțumită, complet nemulțumită. Craiova era un oraș frumos, da, dar ea își alesese Bucureștiul ca oraș unde să urmeze o facultate. Se va descurca un an, apoi, cu prima ocazie, o să își facă transferul la București. Într-un final, viața ei intrase pe făgașul normal. Acum trebuia doar să se lase în voia sorții.
-Deci, ești fericită? o întreabă Alexandra, dând buzna în camera ei, fără alte introduceri.
Ioana, întreruptă din șirul gândurilor, mormăie morocănoasă:
-Buna și ție! Nu știi să bați la ușă?
Alexandra, neafectată de obișnuitul sarcasm al prietenei ei, o îmbrățișează emoționată.
-Bravo, mă fata! Ai reușit, geniule!
-Am reușit, pe naiba! Craiova… ca n-am fost suficient de buna pentru cei de la București.
-Vorbești prostii, femeie! Te duci la facultate, ce mai vrei?
-O țigară!
-Hai în sufragerie. Și, când pleci?
-Sâmbătă. Merg să văd unde voi locui, de un eventual loc de muncăși voi sta toată vara acolo să mă familiarizez cu orașul.
-Deja îmi e dor de tine.
Ioana se așază pe colțarul cafeniu și își aprinde alene țigara.
-Lasă dramatismele, femeie! Peste două săptămâni pleci în Anglia, în alte două săptămâni m-ai uitat.
-Te urăsc când zici chestiile astea cu atât de multă naturalețe!
Ioana mai arunca o privire asupra sufrageriei. Da, o să îi fie dor de după-amiezile petrecute în această încăpere și de Alexandra o să îi fie dor, o să îi lipsească tot. Dar nu era momentul să se lase copleșită de emoții, emoții care a învățat să le controleze în ultimii doi ani.
