DOAR EL...

Capitolul 2

-Și...vrei să spui că în tot timpul ăsta mai urmărit?!?
-Normal, ce aș fi făcut altceva?
-Ăăăăă...păi să vii să te cunosc, poate să fim o familie, să știu cum arăți, pe scurt să nu-mi fi stricat copilaria!
-Tu chiar nu știi, nu??
-Ce să știu, că ai fugit de un copil, ai fugit de responsabilități?
-Îți dai seama că ai trăit într-o minciună colosală? Eram sigur că așa o să facă! Niște jigodii de oameni.
-Nu înțeleg, îi spun tatălui meu dezorientată și confuză.
-Bunicii tăi au făcut tot posibilui ca să te ia de lângă mine, de lângă noi. Au facut împotriva mea și un ordin judiciar în care spunea că dacă mă voi pune în vorba cu tine sau dacă voi fi mai aproape de 20 de metri de tine voi fi pedepsit cu moartea.

Creerul meu era supra încărcat cu informații. Cum au putut face asta. Cele mai importante persoane din viața mea, pentru care mi-aș da și viața. Nu îmi venea să cred. Privirea mi se încețoșă din cauza lacrimilor, iar imediat simt o îmbrățișare caldă.

O îmbrățișare care nu am mai primit-o, una după care toată viața am tânjit, după care am visat.

Eram bucuroasă că îl cunoscusem. Semănam cu el. El era tipul ăla de bărbat înalt, masiv, cu părul castaniu și ochii de un verde în care ai putea să te pierzi chiar dacă aveai o hartă cu tine.

Eram mândră că era părintele meu, că doar cu el am rămas...

Am hotărât ca să renovăm vechiul apartament și să stam amândoi acolo. Nu îl puteam lăsa în starea în care se afla. După o săptămână în care m-am tot plimbat prin tot felul de magazin pentru a lua tot ce trebuia în apartament am decis să lăsăm oamenii care se pricem cu asta să termine și să mergem la țară la bunicii mei pentru a primi răspunsuri și pentru a îi pune la curent cu noile vești.

Intrând pe poartă, tata își șterse fruntea plină de sudoarea cauzată din pricina emoțiilor. Am intrat în casă, bunica pregătea niște mâncare, iar când dădu cu ochii de noi scăpă din mâini bolul de ceramică care căzu frânt în mii de bucăți pe gresie.
-Diana nu te apropia de el!
-De ce?Doar el e tatăl meu!
-E o bestie!
-Cred că voi sunteți adevăratele bestii!!! Cum ați putut face una ca asta??Mi-ați distrus totă copilăria!
-Cum adică ți-am distrus-o?Noi ți-am făcut un bine și în plus ne-ai avut pe noi și încă ne ai??
-Un bine?Nu realizați cât de mult am suferit. Mai ales după moartea mamei.
-De unde ai aflat asta?
-Întrebarea corectă este că de unde știi tu?
-Pentru că ea a organizat totul!a spus tata fixând-o pe bunica cu privirea.
-Hei, au greși că mi te-au ascuns, dar nu ar face așa ceva propriului copil.
-Corect, dar ea nu era fata lor, așa este Margaret?

Rămân uimită cu ochii mijiți la cei doi. Simțeam cum genunchii mi se îmuiau, privirea mi se întunecă, mâinile îmi tremuram, și simțeam cum hăul negru mă cheamă la el.

Toată viața mea a fost o minciună. Toți pe care îi iubeam și pe care îi credeam familia mea, cei pentru care ași face și crimă de om mă trădase. Acum mă simțeam cu adevărat singură pe lume, dar oare eram? Adică îl aveam pe tata, dar restul care până acum făceau parte din familie nu mai erau.

Auzeam voci. Voci care se certau de zori. Voci reci, lipsite de vrun sentiment.
Un cearșaf rece îmi acoperea trupul fierbinte.
Dau să ma ridic dar un braț puternic îmi împinge capul înapoi pe perna rigidă și rece.
Deschid ochii dar altceva de o lumină orbitoare nu pot vedea.
Îmi tot dechideam și închideam ochii pentru a avea imaginea mai clară.

Îl văd pe tatăl meu cu o privire uimită, în ochii lui se putea citi ură, teamă, dispreț și iubire. Toate astea în doar doi ochi verzi. Se cunoștea că a avut de suferit și că viața la pus la încercare.

-Nu trebuie să depui efort, îmi spuse el și mă prinde în brațele lui, am crezut că te-am pierdut...aș fi înnebunit dacă mai fi părăsit și tu!
Mă strângea așa de tare încât nu mai aveam aer, dar nu vroiam să îmi dea drumul, vroiam să rămânem așa mereu. Îmi lipsise această dragoste, până acum doar tânjisem după așa ceva.
-Sunt aici, mereu voi fi!