Dezbină şi cucereşte

Capitolul doi

           — Câteva zile mai târziu am încheiat definitiv liceul şi m-am distanţat de tot ce mă lega de această perioadă a vieţii. Probabil te întrebi dacă gândurile mă mai purtaseră spre ea... Ori de câte ori ar fi făcut-o, încercam din răsputeri să le opresc. Mi se părea inexplicabil cum eu m-aş fi putut gândi la o fiinţă atât de... ştearsă. Mă poţi critica, Landon, dar astfel o consideram în acel moment. Nu părea să aibă ceva special, singurul fapt cu adevărat special era acela că îmi rămase în minte, că mă bântuia.

         Esilmas se opri câteva secunde. Ar fi adăugat: „La fel cum mă bântuie şi astăzi.", dar nu era pregătit să-şi expună întreaga fiinţă în acel moment.

           — Se spune că dacă două persoane sunt sortite să fie împreună, atunci vor fi – indiferent de timp sau spaţiu. Sufletele pereche nu pot fi despărţite. Nu am crezut în existenţa lor, nu credeam, mai ales, că ar fi putut fi posibilă. Dar, mai devreme sau mai târziu, realizezi că există. Am fost unul dintre acei oameni fără pic de noroc, unul dintre acei oameni care nu şi-au deschis ochii până în momentul în care nu a fost prea târziu. Până la urmă, aşa am fost întotdeauna. Mi-am urât şi continui să-mi urăsc incapabilitatea de a realiza totul înainte de a fi prea târziu.

      Între noi totul a fost pură întâmplare încă de la început. A fost pură întâmplare faptul că am văzut-o atunci, pură întâmplare faptul că am întâlnit-o a doua oară, chiar şi atunci când nimic altceva nu ne mai lega. Poate doar faptul că locuiam în acelaşi oraş, dar nu pentru mult timp. Urma ca în scurt timp să plec în Manchester, la Universitate. Pe atunci, nimeni nu m-ar fi putut face să schimb hotărârea pe care o luasem încă din primul an de liceu. Visul meu urma să devină în realitate în scurt timp şi eram convins că nimic nu va putea împiedica asta. Apoi am întâlnit-o pentru a doua oară...

      În acea zi, Sundfield-ul se bucura de o vreme caldă încă de la prima oră a dimineţii. M-am trezit uitându-mă pe fereastră, inconştient în legătură cu momentul în care mi-am întrerupt somnul. Mă simţeam cu adevărat pustiu, aşa cum nu mă simţisem niciodată. În suflet îmi intrase vaga senzaţie că lipsea ceva şi abia în acel moment mi-am permis să-mi readuc în minte chipul ei. Fără să mă mai gândesc că ar fi fost greşit, fără să încerc să o fac să plece. Am lăsat-o acolo. Am contemplat-o atent. Am zâmbit amintindu-mi scurtul moment în care m-a privit. Nu mă mai simţeam vinovat pentru că îmi permiteam să fiu slab, pentru că îmi permiteam să-mi arăt mie că nu fusesem creat invincibil. Nu în acel moment.

           — Esilmas, dormi?

      Am deschis brusc ochii – nu mai priveam fereastra, dar gândurile continuaseră să îmi rămână la ea. La acea ea ce părea capabilă să-mi dezbine universul şi să creeze unul nou cu o singură privire. Asta simţeam în acel moment, mă simţeam legat de o persoană pe care nu o cunoşteam şi nici nu ştiam dacă aveam să o mai văd vreodată. Dar speram, căci speranţa era o flacără ce nu credeam că avea să se mai stingă în mine până la sfârşitul zilelor.

           — Nu, de ce? am reuşit să răspund într-un final.

           — Crezi că ai putea să mergi până la supermarket? mă rugă mama.

      Nu am răspuns preţ de câteva clipe. În vene părea să-mi ardă o furie nejustificată. Poate realizasem din nou că făceam o greşeală gândindu-mă la ea sau poate realizasem că unica greşeală aparţinea mamei, căci îmi întrerupse şirul gândurilor.