Dezbină şi cucereşte

Capitolul cinci

        Nu mi-am închipuit că ceea ce fac în acel moment era real – credeam că e doar o simplă iluzie a mea, o altă fantezie pe care aveam să o analizez, aveam să o întorc pe toate părţile până ce sentimentele pe care mi le dădea aveau să se epuizeze. Însă, simţeam că de această dată era totul mult mai real, aproape fizic. Şi am deschis ochii, încercând să mă conving că era numai o iluzie, că fiinţa din faţa mea era o fantasmă şi nimic mai mult. Nu asta a fost ceea ce am descoperit şi, pentru prima dată, mă întrista simpla idee că ceea ce se întâmpla era real. Hathor mă privea speriată, neînţelegând ceea ce tocmai se întâmplase cu noi – poate nici eu nu înţelegeam pe deplin. O sărutasem? Sau fusese doar un vis?

           — Esilmas...

        Vocea ei se pierdu. A fost primul moment în care am observat câtă sensibilitate se afla în ea, cât de inocentă putea fi. Şi mi-a părut rău, căci inocenţa sa nu putea fi distrusă – era ceva ce o reprezenta. Nici eu nu mai puteam vorbi. Stăteam şi o priveam, sperând că îmi putea citi regretul în privire. Îmi dorisem să o sărut, dar mai mult decât atât, îmi dorisem ca Hathor să simtă acelaşi lucru. Oricât de mult aş fi privit-o, nu puteam simţi nici urmă de regret pentru ceea ce făcusem. Hathor s-a lipit de mine şi şi-a ascuns faţa în pieptul meu – nu plângea, ci doar mă ţinea strâns de parcă nu faptul că o sărutasem fusese cea mai mare greşeală, ci posibilitatea de a o părăsi.

           — Te simţi bine? am şoptit, lipindu-mi buzele de părul ei.

        Aş fi rămas acolo pentru vecie, ţinând-o în braţe şi inspirând adânc mirosul ei de vanilie. Însă ea nu mi-a răspuns. I-am prins chipul în palme şi am privit-o în ochii înlăcrimaţi. Simţeam cum ceva se rupe în mine în momentul în care a clipit, iar lacrimile au început să curgă.

           — Sunt bine, a şoptit. Eu doar...

           — Primul?

        A aprobat. Cu toate că plângea, nu am putut să mă simt mai fericit sau mai împlinit decât în acel moment.

           — Sunt un idiot, aşa-i?

          — A aprobat din nou, apoi a schiţat un zâmbet.

        Aş minţi dacă aş spune că îmi pare rău că te-am sărutat. Pentru că nu-mi pare. Am vrut să o fac, nici nu-ţi imaginezi cât de mult.

           — Ăsta e momentul în care trebuie să fim sinceri?

           — Aşa cred.

           — Dacă ar fi să îl ascult pe tata, acum ar trebui să te lovesc şi să fug. Dar nu vreau să o fac. E ceva cu tine... Ai ceva special. Pari să mă poţi face să sufăr.

        Hathor reprezenta ceea ce nu aveam să înţeleg nicicând. Ideea suferinţei nu o înspăimânta, nu şi pe ea. Cu ce ar fi fost diferită faţă de restul omenirii?

               — Şi chiar ai făcut-o să sufere, îl opri Landon.

       Esilmas oftă. Oricât de mult şi-ar fi dorit Hathor să guste din suferinţă, nu îşi imaginase vreodată că aceasta avea să o înece.

                — Te-ai gândit vreodată că poate asta a vrut ea? Că poate a vrut să iubească, să sufere şi să moară. Poţi să îmi spui orice, Esilmas, dar ştiu că ea era diferită. Diferită într-un mod total abstract şi bizar. Hathor a reprezentat mai mult decât poate oricine să înţeleagă. Te-a iubit, amândoi ştim cât de mult a făcut-o, a suferit şi te-a iertat întotdeauna. Nu te condamna, nu atât de mult. A fost alegerea ei să lupte pentru distrugere.