That PRINCE

The smoke of a cold man

-Kendra. Seriozitate, maturitate, că doar are 33 de ani. Vrei să continui? Ştiu că nu este genul care se arată cu adevărat şi mai ştiu că poate fi special pentru cineva.
-Şi? De ce nu..
-Nu sunt eu acel cineva. Nu vreau să-l cunosc!
-Grea eşti de cap.

-Domnişoară Kendra, spuse majordomnul, trebuie să plecăm.
-Desigur! (Era mai veselă). Fii atentă aici! El, nu se va întoarce, aşa că: Bucură-te de viaţa pe care o ai!

Tocmai ce primisem un sfat de la o puştoaică de 18 ani.. Viaţa asta îmi oferea răspunsuri ciudate, la momente ciudate, de la oameni.. ei bine, ciudaţi.
_______________________________________

Cu fiecare zi care trecea, simţeam cum locul meu nu era în palat. Îmi plăcea familia lui, dar erau mult prea cu capu în nori. Adevarat, când era vorba de afaceri şi tot ce implica "regalitatea", erau inteligenţi şi perfecţi pentru rolurile ce le jucau.

Mă întrebam uneori, oare cât i-a luat tânărului Bryan să fie educat şi să se concentreze pe ceea ce urma să facă şi devină. Şi în ce a constat aceste alegeri ale sale;
La ce a trebuit să renunţe? Prieteni? Joacă?

Dar probabil i-a fost mai uşor decât mie ca să devină prinţ.
Mama mea, contesa de Russell, a fost o femeie dură; care nu accepta pe oricine în compania sa, doar elita.
Şi când spun asta, mă refer la faptul că-şi ura propria fiică, care nu se ridica la standardele sale.

Ei bine, a fost răpusă de o boală, dar tot nu şi-a schimbat părerea despre mine. Nu o învinuiam şi nici pică nu-i purtam, asta până în momentul în care am aflat despre viitoarea mea căsătorie, atunci totul s-a schimbat.
Pentru prima dată am simţit cum, contesa nu fusese niciodată mama mea, iar eu nu aveam nici un cuvânt de adăugat în ceea ce constă viitorul meu.

M-am căsătorit după moartea ei şi trăiesc singură lângă un bărbat pe care nu-l văd aproape deloc. Nu pot spune lângă. Practic noi nu împărţim nimic. Doar aceste verighete. Îmi priveam mâna abătută.

-Lisa, îmi întrerupse o voce gândurile.
-Da? Nu ştii să.. (mă prinsese privind cu regret acel micuţ obiect).
Mi-am ascuns mâna sub masă.
-Am bătut la uşă, dar n-ai răspuns. Chiar am crezut că ţi s-a întamplat ceva.
-Stai liniştit, mă gândeam la ceva şi eram distrasă.
-Pot intra?
-.. Mă întreb.. eram sceptică, mereu devia situaţia dintre noi. Nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi.

-Nu-ţi fac nimic.
-Foarte încurajator.

Părea sincer, chiar un mielusel. Dar sub blana cea groasă se afla un lup înfometat.
De fiecare dată când spunea că nu-mi făcea nimic, ori ajungeam pe pat, ori de ce nu pe podea, aproape dezbrăcată.
Am oftat.
Aveam norocul totuşi că îl evitam mereu în privinţa săruturilor şi ştiam că ultima dată fusese o mare greşeală.

-Să zicem că, am tot auzit replici identice.
-Nu ai încredere în mine nu?
-Niciodată nu voi mai avea.
-Eu ţi-am mai spus ţie: nu spune niciodată, niciodată, căci nu ai de unde să ştii.
-Cum spui tu.
-Lisa, stinsese becul şi se apropie de biroul la care stăteam eu agitată.

De când îşi făcuse apariţia, ceva înăuntrul meu se aprinsese, precum un bec care luminează bradul de Crăciun. Simţeam cum îmi tremurau mâinile, aşa că am luat-o și pe cealaltă de pe suprafaţa lemnoasă, era bine cu întunericul camerei; îmi simțeam obrajii în flăcări.
Lumina lunii ne învelea într-o aură intimă, iar el, la celălalt capăt al mesei se oprise, privindu-mă rece şi serios.

-Te superi dacă-mi aprind o ţigară?
-De când fumezi?
-Nu fumez, spusese el sincer. Cândva am fumat, dar de 5 ani m-am lăsat. Dar acum, simt nevoia să îmi umplu plămânii cu ceva tare.
-Sau poţi mirosi un parfum?

Trăsese primul fum şi îmi era ciudă pe lumina lunii pline care-l făcea să arate atât de bine. Pulsul îmi creştea, căci inima mea nenorocită bătea mult prea rapid. 'De ce îţi este teamă? Te va ataca iarăşi?' Avea mişcări elegante şi oarecum devemea fermecator. 'Şi dacă va ajunge să-ţi placă? La asta te-ai gândit?'
Am scuturat din cap, alungând gândurile, dar atrăgându-i atenția.

-Mă laşi să simt mirosul parfumului tău? Era ușor răgușit. Răcea, sau așa îi devenea vocea când fuma?
-Nu.
-Cât de rapid mi-ai răspuns. Râsese, dar imediat chipul i se înăspri.
-..
-Am o întrebare pentru tine.
-Spune, i-am zis ascunzându-mi mâinile între coapse. Mă bucuram că purtam pantaloni.
Nu mă ferisem de ochii lui şi îl priveam la fel de serios pe cât era.

-De ce nu porţi inelul de logodnă?
- Mă gândeam că într-o zi mă vei întreba asta. Zâmbisem larg, încercând să-l provoc cu privirile (trebuia să recunosc, jucam jocul lui). Nu-ţi ajunge că port o verighetă nesemnificativă pe deget?

Probabil făcusem o greşeală. Una mare încercându-mi cu adevarat norocul, dar trebuia să-l rănesc aşa cum şi el făcuse obligându-mă să-mi părăsesc totul.