We Have Been Blessed

Capitolul 1

            Trecând pragul noii mele școli, în care eram sigur că nu voi petrece mai mult de câteva luni, m-am gândit involuntar cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi făcut acea greșeală. Aș mai fi fost aici, stresându-mă în legătură cu integritatea uniformei mele și modul corect de utilizare a formulei „pacea fie cu tine"?

            Probabil că da, însă aș fi avut conștiința curată.

            Acum aproximativ zece ani, aveam o locuință stabilă și nu eram nevoit să vizitez fiecare școală catolică care-i ieșea mamei în cale, doar ca să petrec mai puțin de un semestru acolo. Pe atunci aveam doar opt ani și eram, pe cât de inocent, pe atât de îndoctrinat.

            Am fost crescut într-o familie catolică, și nu genul de familie catolică care merge duminica la biserică și se roagă ocazional când vreo rudă e bolnavă, ci acea familie catolică în care religia e mereu pe primul loc.

            Nu prea înțelegeam ce se întâmpla, însă îmi amintesc foarte clar cum mama îmi spunea că Dumnezeu este prietenul meu, și al ei, și al tatei, și a tuturor celor care îl primesc în viața lor, iar eu o întrebam deseori de ce prietenul nostru, atât de important și căruia îi acordăm atâta atenție nu a venit niciodată să ne viziteze.

            Drept răspuns la întrebarea mea pe cât de copilărească, pe atât de sinceră, mama a încercat să-mi explice concepte abstracte precum omnisciența și omnipotența și că acest prieten al nostru ne vizitase odată, în urmă cu foarte mult timp, dar, neînțelegând cu adevărat, am ales să ignor totul și am constatat, pur și simplu, că o adunătură de oameni aveau același prieten imaginar.

            Mi se păruse amuzant.

            Scriseseră o carte în numele lui, se adunau în fiecare săptămână în numele lui și cântau cântece pe care el probabil nu le-ar fi auzit niciodată și erau cu toții atât de fericiți făcând asta.

            Nu susțin că mi-ar fi displăcut în vreun fel, căci eram înconjurați de oameni întocmai precum familia mea, care erau buni și prietenoși și veneau mereu cu prăjituri și vorbe bune când tata se îmbolnăvea.

            Îmi plăcuse să merg la biserică, îmi plăcuse să fiu înconjurat de oameni care împărtășeau aceiași credință și îmi plăcuse să fiu prietenul lui Dumnezeu, până într-o zi.

           Când trăiam ca o familie normală, în Oxford, frecventam de doi ani o școală publică, unde nu toată lumea își spunea rugăciunea înainte de masă.

            Cele cinci ore pe zi în care nu eram nevoit să fiu prietenul cuiva care avea atâtea așteptări de la mine erau o gură de aer proaspăt. Acest lucru îl consideram ironic, însă, din moment Dumnezeu se aștepta ca eu să fiu un bun creștin, însă așteptările mele de la el nu aveau atâta relevanță precum loialitatea și smerenia care-mi era băgată pe gât.

            La fel de ironic era și faptul că cel mai bun prieten al meu era, de asemenea, crescut într-o familie catolică și locuia vis-a-vis de casa mea.

            Aaron era cu un an mai tânăr ca mine, însă de două ori mai deștept, de aceea eram în aceiași clasă. El era copilul care punea și răspundea la întrebări în fiecare duminică după slujbă și știa versete din biblie pe de rost și absolut toată lumea în iubea. Inclusiv eu.

            Eu și Aaron eram total diferiți, atât din punct de vedere fizic cât și al personalității—el era timid și reținut, dar sigur pe ideile sale, pe când eu eram vulcanic și impulsiv. El avea cea mai albă piele pe care o văzusem vreodată la cineva, cel mai blond păr și cei mai albaștrii și pătrunzători ochi și arăta ca unul din îngerii pictați pe pereții bisericii, iar eu, eu eram cu vreo trei centimetri mai înalt, păr brunet, ochi căprui și piele bronzată în permanență.