We Have Been Blessed

Capitolul 4

            Spre deosebire de celelalte școli la care am fost, colegiul St. Rosemary avea numeroși profesori care nu aveau nicio legătură că orice ținea de biserică sau catolicism.

            Până și profesoara noastră de biologie era budistă și extrem de isterică uneori. Nu prea le aveam cu credințele orientale, dar mie femeia aia nu-mi părea foarte zen.

            Însă asta nu schimba cu nimic faptul că mă plictiseam de moarte, iar cel mai rău era studiul biblic din cadrul bisericii care era mandatoriu și interminabil.

            Mi-am amintit ce-mi spusese sora Dolores în prima zi, „nu vii la studiul biblic, nu vii nici la cină" și deși așa păruse la început, am aflat că nu era deloc o glumă. Iar dacă, printr-o minune, primeai de mâncare, toată lumea complota uitându-te la tine insistent și asigurându-se că nu aveai să digeri mâncarea prea bine.

            Era un loc mizerabil cu reguli stupide.

            Seara, după cină, eram înecat de o avalanșă de teme pe care nu aveam nici timp și nici chef să mi le fac.

            Pe majoritatea Aaron mă lăsă să le copiez de la el drept „mulțumire".

            Nu era chiar genul de gratitudine pe care mi-o doream, însă mă bucuram că nu trebuia să stau treaz până la miezul nopții ca să rezolv ecuații de gradul doi.

            Apoi era mama, care în mai puțin de două luni avea să vină la St. Rosemary și să-și țină prelegerea enervantă, iar eu urma să o ascult, pentru a mia oară.

            Însă ceea ce era constant în mintea mea era Aaron.

            Faptul că îl puteam avea pe Aaron, însă nu aveam cum să îl am pe Aaron.

            Prima mea săptămână fusese proastă. Nu foarte proastă, dar proastă, însă, cumva, aveam impresia că toate cele cinci zile combinate nu aveau să se compare cu duminica ce urma.

            Minunata zi din săptămână în care îl preaslăveam pe domnul invizibil din cer pentru că așa voia el.

            Mă trezisem la ora șapte dimineața, surprins să îl văd pe Aaron deja îmbrăcat, citind.

            — Neața, am zis.

            — Bună dimineața, Elijah.

            — De ce te-ai trezit așa devreme?

            Am luat un tricou de pe jos și l-am tras peste cap. Nu era mare chestie, însă ceva mă făcea să mă simt stânjenit de față cu Aaron.

            Mă îndreptasem alene spre duș.

            — Obișnuința. Nu îți face griji, zise el, mai ai o oră până ce începe slujba. Ești pregătit pentru prima ta confesiune la St. Rosemary?

            M-am oprit dintr-o dată și am făcut ochii mari.

            Uitasem complet, însă aveam norocul să am lângă mine un veteran.

            M-am așezat pe pat lângă Aaron și m-am apropiat de el încet, apoi i-am șoptit precum un condamnat la moarte care ar fi făcut orice să scape de pedeapsă:

             — Hei, Aaron...

            — Nu ai nicio idee ce să faci cu confesiunea, nu? mă întrebă el nonșalant.

            Am oftat.

            — Știi, când eram mic și urma să merg la prima mea confesiune, mi-am întrebat prietenul, știi, cel care m-a sărutat, ce ar trebuii să spun? Adică, eram doar un copil de șapte ani. Copii de șapte ani nu prea fac multe. Îmi amintesc clar cum mi-a spus să zic ceva cool, ca adulter, iar eu chiar am pus botul. Știi ce jenant a fost pentru părinte să audă un copil de șapte ani spunând adulter?