We Have Been Blessed

Capitolul 2

           În cameră era semi-întuneric. Singura sursă de lumină era o lampă așezată lângă patul pe care colegul meu stătea și răsfoia o carte.

            De cum mă văzu zâmbi, își lăsă cartea din mână și se ridică.

            — Lasă-mă să te ajut cu asta. Cred că a trebuit să-l cari peste tot cât maica Dolores ți-a făcut turul. E chiar de treabă, să știi, îmi spuse el luându-mi geamantanul din mână.

            Îmi dăduse ocazia perfectă să-i privesc cu atenție fața, iar acum aveam nevoie de ocazia perfectă de a fugi din locul acela cât mai repede.

            — Mulțumesc, am spus.

            El îmi așeză geamantanul lângă pat, apoi, cu un gest fluid, împinse clapa întrerupătorului și în cameră se făcu lumină.

            — Eu sunt Aaron Maria Callahan, îmi spuse el, întinzându-mi mâna.

            Avea cea mai albă piele pe care o văzusem vreodată la cineva, cel mai blond păr și cei mai albaștrii și pătrunzători ochi. Arăta ca unul din îngerii pictați pe pereții bisericii.

            Am înghițit în sec.

            Stăteam în fața băiatului căruia i-am ruinat viața acum zece ani, iar el nici măcar nu mă recunoștea.

            Nu știam dacă asta e sau nu un lucru bun, dar cert era că nu m-ar fi deranjat să intru în pământ în acel moment.

            I-am luat mâna și am reușit să îngân:

            — Elijah Duncan.

            Habar nu aveam de ce îi spusesem numele de fată al mamei. Poate pentru că eu chiar nu voiam ca el să mă recunoască.

            Chiar aveam impresia că dacă Aaron nu avea să știe că eu sunt acel Eli Yonattan, aș fi putut cumva să mă revanșez și să îndrept lucrurile, dar recunosc că era de fapt, o idee stupidă.

            — Și numele tău de botez? mă întrebă el.

           — Elijah e numele meu de botez, am spus.

            El miji ochii către mine.

            — Noi pe aici ne spunem pe numele care-l primim la confirmare.

            M-am așezat stingher pe patul liber.

            — Mie-mi place Elijah. Prefer Elijah.

            El îmi zâmbi, apoi luă dintr-o dată un aer îngrijorat, și își duse mâinile la gură, ca și cum ar fi spus ceva ce nu trebuia.

            — Îmi pare rău. Nu m-am gândit că probabil tu nu ai avut confirmarea până acum.

            Am zâmbit.

            — E în regulă.

            Nu era în regulă. Nu era deloc în regulă. Am încercat să nu-mi pierd cumpătul, însă nu făceam o treabă prea bună.

            Aaron păru speriat când mă ridicasem brusc și mă îndreptasem spre ușă, ca și cum avea impresia că făcuse ceva greșit, însă adevărul e că eu eram cel care făcuse ceva greșit. Acum zece ani.

            — Ies afară... iau puțin aer. Nu... nu mă simt bine, am spus, simțindu-mă oarecum dator să-i dau o explicație.

          Am ieșit pe ușă, am alergat pe scări, m-am împins de toți cei pe care-mi ieșeau în cale și am simțit că nu pot respira până ce nu am ajuns afară.