Capitolul 29

2.4K 138 39
                                    



—  Doamna Brown cineva vă așteaptă afară, îmi spune un ospătar în timp ce vorbeam cu niște vechi cunoștințe și mă întorc uimită spre el.

-Spunei să intre, îi răspund mai tare cât să mă înțeleagă și dau să mă întorc înapoi la discuția mea când mă apucă ferm de mână și mă uit la el mirată.

—  A spus că nu are timp, vrea doar să vă dea un cadou și va pleca, continuă ospătarul.

Mirată, rămân câteva secunde fără să îi pot spune ceva și când îl văd că nu pot scăpa de el, pornesc în urma lui.

            Oare cine o fi? Asta este singurul meu gând până când ies din cort. Când ajung afară inspir adânc, briza mării îmi dă o senzație de răcoare mult dorită. Ospătarul mă conduce în partea cea mai liniștită din spatele cortului, de unde marea se putea vedea cel mai bine.

Mă uit în toate părțile și nu văd pe nimeni, care m-ar aștepta. Nu înțeleg de ce, dar o stare nervoasă mă cuprinde și exact când vreau să îi zic ceva ospătarului, văd o mașină neagră, care apare în raza mea vizuală.

             Încep să bat ușor din picior, așteptând să vină cineva odată și în momentul în care mașina a oprit în fața mea, mă ut încruntată la geamul reflectorizant, unde mă puteam vedea în voie.

Dacă știam ce va urma sigur că nu mai ieșeam din restaurant, dar cum niciodată nu știi ce îți rezervă următoarea secundă din viața ta, te arunci cu capul înainte fără a calcula nimic.

Ușa se deschide încet și simt cum sângele îmi îngheață în vene când cu încetinătorul coboară din mașină. Chiar atunci când aveam nevoie de un instinct de apărare, acesta a dispărut complet.

            Mă dau câțiva pași mai în spate și simt că mă lovesc de ceva, iar când întorc capul să văd obstacolul, este chiar bărbatul care m-a scos afară.

Abia acum înțeleg că este un plan de al lui Cedric și cel mai sigur acel bărbat este infiltrat în angajații restaurantului.

—  Ce cauți aici Cedric? îl întreb cu o voce ca de gheață în ciuda călfurii de afară.

—  Chiar credeai că nu o să fiu prezent la nunta ta Alida? mă întreabă încet și simt cum pielea mi se furnică la fiecare cuvânt rostit.

Nu știu ce mă speria mai rău, ochii lui reci, care în acest moment nu puteau exprima nimic, costumul negru însoțit de o cămașă de aceeași culoare, care îți dă senzația de înmormântare sau buchetul de trandafiri negri din mână.

—  Nu o să îți revii niciodată, treci odată peste Cedric, îi spun și mă întorc ca să plec înapoi unde mă simt în siguranță, dar brațul îmi este prins și până să apuc măcar să țip, Cedric îmi pune mâna la gură si cu forța mă urcă în mașina lui.

—  Nenorocitule, ce crezi că faci, îl întreb speriată și când văd ușa deschizându-se îl văd pe ospătar cu o armă îndreptată spre mine.

Involuntar mă opresc și câteva secunde privesc arma neagră cum stă îndreptată fix spre burta mea.

Mă dau până ajung în partea cealaltă a banchetei și bărbatul se urcă lângă mine. Respirația îmi este tot mai accelerată, iar bebele se agită într-una, așa că încerc să mă liniștesc singură, nu vreau să pățească ceva din cauza mea.

—  Cedric ce crezi că faci? Asta se numește răpire, ești asa de nebun încât vrei să ajungi la închisoare? Îl întreb cu o voce mai domoală, dar nu primesc nici un răspun din partea lui, doar mă privește din când în când în oglinda retrovizoare, în timp ce merge parcă vreo direcție pe străzile orașului.

Furtuna InimiiWhere stories live. Discover now