Din negura trecutului

Paris

CAPITOLUL ȘASE

Paris

Dona Echevaria nu mințise. Chiar avea să fie un dineu ținut de ambasada Spaniei în Franța.

-De ce Dumnezeu nu mi-ați spus treaba asta înainte să plecăm? Mi-aș fi tuns părul, am spus eu aproape înlăcrimată, verificându-mi vârfurile părului și trăgând de el de parcă ar fi purtat vreo vină. Mi-aș fi cumpărat o rochie.

-Draga mea, vorbi dona Echevaria cu o calmitate ce mă făcea să mă simt ca o nebună, și ridicolă, îți luăm o rochie de aici. Uiți că suntem în capitala modei?

M-am zgâit la ea, roșind ca un gogoșar.

-Nu îmi permit să cumpăr o rochie din „capitala modei", doamnă. Încă mi se pare o treaba al naibii de îndrăzneață că am ajuns până aici, în locul ăsta care...este de-a dreptul spectaculos.

Am privit în jurul meu. Ambasada nu avea deloc gusturi rele. Camera noastră de hotel era dotată cu două paturi, fiecare dintre ele mai mare și cu siguranță mult mai comfortabil decât patul meu de-acasă. Pereții erau imbrăcați într-o frumoasă nuanță de verde, care părea să răspândească primăvară în combinație cu așternuturile crem. Lângă ușă principală erau bagajele noastre, amintindu-mi că tot ce trăiam acum era real și că va fi în continuare o experiență care mă va marca pentru tot restul vieții. Lângă ele, opusă paturilor, o masuță dreptunghiulară cu blat de sticlă. Pe masă era așezată o vază joasă de porțelan, aproape sufocată de opulența unor bulgări roz și albi, hortensii. Deasupra mesei, încadrată de o ramă simplă, în două linii aurii, o oglindă pătrată. Draperii fine, de un auriu delicat și ele flancau aproape fluid cele două ferestre de unde puteam vedea uniformitatea liniștitoare a clădirilor din jurul hotelului, care învârteau privirea până ce aceasta era atrasă de semeția turnului Eiffel, în depărtare.

-Draga mea, trebuie să te relaxezi, bine? Mergi și fă un duș cald, destinde-ți mușchii. Cred că Parisul merită mai mult decât chipul acesta atât de tânăr și totuși brăzdat de griji.

Am tăcut. Nu știam cum să reacționez, mă simțeam profund îndatorată donei Echevaria ori de câte ori făcea ceva pentru mine. Căutam continuu moduri de a o răsplăti. Acum sau pe viitor.

Baia nu era imensă. Dar, cu toate ca nu încăpea întregul meu dormitor în ea, ca în alte hoteluri luxoase-unde m-aș fi simțit obligată să îmi vând un rinichi pentru a nu o lăsa pe dona Echevaria să suporte asemenea cheltuieli-aranjamentul și curățenia o includeau fără doar și poate în competiție.

Am făcut un duș. M-am relaxat. Am stat o oră sub apa fierbinte, convingându-mă că trebuie să încerc să mă simt bine, fiindcă o astfel de ocazie nu i se ivește oricui. Categoric nu de două ori în viață. Sigur, eram acolo pentru a încerca să dau de urma lui Adan. Trebuia să aduc pacea pentru ambele noastre suflete. Dar, în același timp, trebuia să îmi amintesc că dintre noi doi eu eram încă în viață. Aveam abia nouăsprezece ani și ceea ce mi se întămpla acum era doar unul dintre pragurile pe care viața mi le așeza în față. Că oricât de negru ar fi fost dracul, eram într-o altă țară, urma să am experiența unei alte culturi, unei alte limbi, ale unor istorii ce s-au scris cu mult înainte ca eu să mă nasc și care dăinuiau și la care, fie și printr-o asociere incredibilă, aveam șansa să iau parte. Și că eram norocoasă, aproape binecuvântată că o aveam pe Lidia Echevaria alături, care să mă sprijine și să îmi ghideze pașii.

Când în sfârșit am ieșit din baie, cu pielea încrețită, dar cu mintea ceva mai eliberată, am găsit-o pe dona Echevaria sprijinită de pervazul uneia dintre ferestre. În cameră domnea mirosul intens al cafelei, iar nările mele fremătau cu încântare.