Din negura trecutului

Promisiune de final

CAPITOLUL DOISPREZECE

Promisiune de final

Apartamentul lui MJ era foarte ingrijit. Spațios și luminos, deschis și aerisit. Mirosul de lavandă și pereții înalți și de culoarea untului, dușumeaua de lemn masiv, florile, totul mă făcea să îmi doresc și eu așa ceva. Părea a fi un loc cu adevărat liniștitor, dar fără să te izoleze, un cămin în adevăratul sens al cuvântului. Mă simțeam mai calmă și mai adunată. Asta până când l-am văzut pe el intrând înapoi în cameră și imagini ale întâmplării de dimineață au început să îmi zboare pe dinaintea ochilor ca frunzele purtate de vântul de afară.

-Ei bine? făcu el, sprijinit de arcada care făcea trecerea din bucătărie către living, unde eram eu. Ținea în mână un pahar de suc de fructe, dar nu arăta ca și când ar fi vrut să bea din el.

Nu era tocmai încântat să mă vadă. Sau poate că nici el nu știa cum să reacționeze după ce se petrecuse. Dar, cum nu eram într-o telenovelă și nu exista un scenariu siropos la mijloc, trebuia să îmi amintesc de ce venisem la el, de ce alesesem să nu vorbesc cu cineva ca dona Echevaria ci cu el.

-Am nevoie de un sfat din partea ta, sergent Walinski.

Ochii săi scăpărară spre mine. Degetele mi s-au încleștat pe paharul cu apă, mi-am dat seama că vorbindu-i formal nu aveam să îndrept lucrurile pe o pantă bună.

A ridicat din umeri și, lăsând paharul pe masă, se așeză pe fotoliul din fața mea.

-O să încerc.

Am înghițit în sec, apoi am început să torn totul de la momentul în care m-am trezit din somn, până când soția lui Diego Adan a ieșit pe ușă. Poate că MJ nu mă avea la inimă în clipa în care i-am pășit în casă, dar pe parcursul relatării mele nu a părut să vrea să mă reducă la tăcere nici măcar o singură dată. Ba din contră, asculta cu vădit interes, angrenat pe de-a-ntregul.

-Ce să fac? am întrebat, privind la el și căutând un răspuns în ochii săi.

Își scărpină bărbia, cu precădere cicatricea. Începeam să cred că era un obicei pe care îl aborda oridecateori trebuia să facă un efort de gândire, sa judece nu doar prin prisma militarului de meserie, dar și a omului de dincolo de uniformă.

-Ei bine? am insistat, observând cum degetele îi făceau rotocoale prin barbă.

-Cred că e mai sigur să renunți.

-Ce?! am schelălăit, cu dezamăgire.

-Inez. Martha Stromm și Diego Adan au fost implicați în lucruri mult mai grave decât războiul. În război știai că poți muri oricând. Dar să activezi ca spion și agent de informații pentru atâtea state străine, să schimbi identități și naționalități și prin fața ochilor tăi să treacă documente secrete și nume...

-Ar trebui să mă dau bătută?

-Cine crezi că te învinge? m-a întrebat, ușor dojenitor. Ai plecat de la bun început pe picior de pierdere. Pentru simplul fapt că Diego Adan e mort. Nimeni nu va declasifica dosarul lui vreodată. Nu în totalitate. Sau mai bine spus dosarele. Diego Adan e o enigmă, Inez. Îmi pare rău că nu te pot încuraja, dar dacă aș fi în locul tău aș învăța din experențele Marthei Stromm. Am auzit cândva de ea, îmi povesti, așezându-se cu coatele pe genunchi, apropiindu-se de mine de peste masă. Francezii au folosit-o ca agent dublu în perioada ocupației naziste. Era extrem de iscusită și periculoasă. Îți închipui prin ce fel de uzură psihică a trecut femeia asta de-a lungul anilor? Era tânără, Inez, de vârsta ta. Vrei să ajungi într-o situație asemănătoare?