Din negura trecutului

In Memoriam

CAPITOLUL OPT

In Memoriam

Albastrul cerului se întindea uniform deasupra-mi, iar vântul fremăta în frunzele îngălbenite de toamnă. Prima zi a șederii mele în Franța mă găsea într-o atmosferă sobră, dar fără a fi pretențioasă sau apăsătoare. Părea că lumea venea aici pentru a se reîntâlni cu trecutul, cu prieteni, cu rude, cu oameni a căror tăcere însemna mai mult decât vorbele ar fi putut-o spune vreodată.

Dona Echevaria rămăsese în urmă.

-Căpitan Jack O'Reiley, Regiment de Infanterie Glider 325...

Am atins crucea al cărei alb părea să radieze. Mi-am trecut degetele peste literele încrustate în eternitate, privind forma lor exactă, colțurile drepte și fine. Ridicându-mi fruntea peste capătul crucii, am observat simetria albă a celorlalte mii care, întocmai ca și soldații pentru care erau înălțate, se aliniau în rânduri drepte, dar parcă interminabile.

-Îi ești rudă lui O'Reiley?

M-am trezit din starea de amorțeală melancolică. M-am uitat la bătrânul firav de lângă mine care, la rândul său, clipi rar în direcția mea, zâmbindu-mi cu dinții jumate descoperiți. Îmi vorbise în engleză, era american.

-Îi ești strănepoată, așa-i? Dumnezeule, O'Reiley a avut mereu gene bune, dar nu m-aș fi gândit că urmașii lui vor fi așa de chipeși ca și tine, fetițo. Străbunicul tău a fost un om splendid, continuă bătrânul, încleștându-și degetele mâinii stângi pe șapca albastră, încercând să își stâpânească tremurul care pornea din încheietură. Băieții îl porecliseră „Bombonel", fiindcă era...ei bine, râse el cu admirație, era un om foarte frumos. Sunt însurat cu Stella de o viață întreagă, dar dacă ea s-ar fi gândit într-o dimineață să mă părăsească pentru unul ca O'Reiley, nu aș fi învinovățit-o.

Am râs. Cine ar fi zis că aș fi putut găsi ceva amuzant în Cimitirul American din Normandia?

-„Bombonel" era un om și un soldat strașnic. Da, cred ca era sângele de irlandez..., continuă bătrânul, venind lângă mine și așezând pe crucea căpitanului un rozariu cu mărgele roșii. Oamenii ăștia au lupta în sânge, îmi șopti apoi, prinzându-mă cu mâna tremurândă de braț. Spune-mi, ce știi despre „Bombonel"?

-Mai nimic, am răspuns. Nu suntem rude, domnule. De fapt, nici măcar nu împărtășim naționalitatea. Ba chiar, ne-am cunoscut azi, cu puțin timp în urmă.

-Blestemăție! făcu omul, lovindu-și simbolic fruntea. Dar cum se poate? Ai ochii lui, albastrul ăsta gri care le făcea pe fetele din Crucea Roșie să își uite vorbele. Ești sigură, fetițo? Care-i numele tău?

-Santillan, domnule. Inez Santillan, sunt din Spania.

Bătrânul deschise gura din nou, sub forma de „O", după care buzele sale uscate se lungiră într-un rânjet ca de copil care a călcat pe bec. I-am răspuns printr-un surâs simplu, omul îmi era simpatic.

-Vai, drăcie, Inez, îmi cer scuze. Locotenent Steven Derek Molloy, 101 Aeropurtată. Fost locotenent, adică...

-E o onoare să vă cunosc, domnule, am zis, strângându-i mâna într-a mea și simțind venele pronunțate și pielea moale. Tremurul se astâmpără pentru câteva clipe.

-Dacă nu ești rudă cu „Bombonel", permite-mi, te rog, să te întreb: ce faci aici?

-Ei bine..., am început, după care m-am oprit brusc și privirea îmi poposi pentru câteva momente pe chipul înăsprit de timp al locotenentului Molloy. Am numarat cele trei alunițe pe care bătrânul le avea pe față, una deasupra buzei superioare, una pe vârful borcănat al nasului și una pe obraz. Tenul avea culoarea foiței de pergament, ocazional pătat de mici hărți ale lumii. Sprâncenele groase și ușor ciufulite arcuiau peste ochii albaștri cu pleoape rotunde, căzute în câteva straturi, ca niște dune de nisip. I-aș fi putut spune că eram în Franța pentru a-l găsi pe Diego Adan, pentru a descoperi unde și cum își găsise sfârșitul, dar cumva mi se părea că voi strica frumusețea momentului. Bătrânul Molloy era atât de entuziasmat, aveam sentimentul că să îi vorbesc despre un om despre soarta căruia nu se știa absolut nimic i-ar fi alungat mica bucurie pe care poate nu o găsea în mod normal în acest cimitir.