Wings Of Ash

Prolog

     Flăcările roșiatice se reflectau în ochii tuturor la fel ca tristețea și frica ce le împietriseră inimile de-a lungul ultimilor ani.

     Regele Auriu nu schița nici o emoție pe chipul lui prins între două vârste. Părea o piatră ce se potrivea perfect cu peisajul aproape gri al codrului. Fumul ce se ridica părea o haină pentru copacii bătrâni, acoperindu-le goliciunea cu fuioare cenușii, suflate de vânt spre cer.

     Norii acopereau cerul întunecat al nopții prevestind o furtună iminentă. Dar furtuna deja începuse în sufletul Reginei. Ochii chihlimbarii îi pluteau în lacrimi strălucitoare ca de diamant. Își simțea sufletul sfâșiat. O senzație de sufocare pusese stăpânire pe ea în timp ce gânduri contrarii au început să urle în capul ei.

     În rândurile cernite de slujitori ce asistau la ceremonie se iscaseră șoapte. Tobele începuseră să bată încet, de-abia auzite. Patru slujitori aduceau pe un piedestal....o mică făptură. Un copilaș. Prima născută a familiei regale.

     Printre flăcările ce se ondulau în vânt, regina îl vedea pe omul pe care îl ura cel mai mult. L-ar fi omorât din prima clipă de când a aflat acele cuvinte.

     Însă acesta privea liniștit. Ochii de un albastru tulbure, ca o mare învolburată, nu lăsau nici o emoție de pe chipul lui să se vadă. Barba albă tremura în bătaia vântului la fel ca mantia cernită pe care o purta. Și pe el îl cutremurase acea Profeție. Știa că nu are cum să dea greș, chiar dacă ceea ce prevestise nu era convenabil pentru nimeni, mai ales pentru regină. Marele Profet lăsă privirea în pământ. Inima lui îmbătrânită urma să cedeze în curând, după cei doua sute de ani în care îl slujise pe rege. Asta dacă nu urma să fie omorât de regină între timp. Bătrânul știa că orice era posibil.

     Nu se mai auzea nici un sunet. Norii de plumb păreau mai ușori decât liniștea apăsătoare ce împresura mulțimea. O teamă necunoscută se reflectă în ochii tuturor, ca mai apoi să se reflecte și în privirea bătrânului. A făcut câțiva pași, îndreptându-se spre micuța făptură regală. În gândul lui rostea o rugăciune. Un fel de incantație menită să liniștească bebelușul născut de trei zile.

     Un slujitor și-a făcut apariția înmânându-i Profetului Cuțitul Argintiu de ceremonie. Apoi s-a făcut nevăzut, ca o umbră în miez de noapte.

     Ceremonia începuse. Sacrificiul trebuia dus la îndeplinire. Repede și sigur.

     Un cântec de jale se ridică din mulțime, la fel ca fumul gros, spre cerul tulbure. Marele Profet s-a aplecat spre copilaș. L-a privit câteva clipe cu milă, dar apoi și-a reamintit Profeția. Privirea lui a devenit rece din nou. Aici nu era loc de milă și de iertare. Era vorba despre război și dreptate.

     A ridicat pruncul în fața mulțimii. Cântecul de jale umplea codrul cu acordurile lui triste, prevestitoare de moarte. Regina leșinase de mult. Copilul ei, copilașul ei urma să fie sacrificat. Primul vlăstar al familiei regale. Micile aripioare aurii ale acestuia fâlfâiră în aer pentru câteva clipe, pentru ca apoi Profetul să le taie sub privirile șocante și întristate ale mulțimii. Până și Regele avusese o tresărire și parcă o lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng.

     Sângele auriu se revărsă din rănile de pe spatele micului copilaș. Aripioarele mai străluciră o dată în aer, apoi dispărură în focul care le înghițise flămând.

     O liniște apăsătoare se lăsă printre rânduri. Câteva secunde se auzise doar focul ce mistuia aripile; însemnul suprem regal, secretul longevității castelor regale. Acum copilașul era lipsit de orice putere. Era expus și vulnerabil. Devenise asemenea muritorilor de rând.

     Dar Bătrânul nu terminase. Privi făptura neajutorată apoi cuțitul din mâna lui. Trebuia doar să înjunghie o dată. Fix în inimă, repede și eficient. Închise ochii. Nu voia să fie martor la sacrificiul săvârșit de el. În cei două sute de ani în care servise familia Regală, nu putuse măcar o dată să privească cum cuțitul străpunge carne de om nevinovat.

     Ridică pumnalul, în văzul tuturor. Câțiva stopi de ploaie căzură pe pământul arid, iar vântul rece al iernii lovi mulțimea asemenea a sute de săgeți invizibile venite din văzduh. O strălucire argintie flutură în aer...

     — Vin cotropitorii! Vin cotropitorii! se auzi ca o părere un strigăt războinic adus de vânt. Ne înconjoară! se auzi din nou, de data asta mult mai clar și mult mai aproape.

     Toți încremeniseră. Cuțitul argintiu se opri în aer, la câțiva centimetri de bebeluș.

     — SUNTEM ATACAȚI! se auzi ecoul armatei pregătite să primească poruncă să meargă la război.

     Regele Auriu se trezise din reverie. Șopti ceva unui slujitor apoi privi spre Marele Profet. Acesta din urmă lăsă cuțitul jos. Regele făcu un pas în față adresându-se mulțimii.

     Nu puteau ocoli războiul neprevăzut, dar nici ceremonia nu o puteau lăsa neterminată.

     — Mare Profet, ți se acordă onoarea de a duce la bun sfârșit ceremonia, fără asistența noastră, spuse cu voce puternică Regele. Apoi, adresându-se mulțimii: Ne întoarcem la palat! Acum!

     În codru se stârnise forfotă. Ploaia cădea din ce în ce mai abundent pe pământul înghețat. Ca la un semnal, toți s-au ridicat în văzduh. Aripile lor maiestoase se conturau pe cerul înnorat. Câteva pene căzuseră la pământ, rămânând singura dovadă că niște ființe atât de puternice au fost vreodată acolo.

     Profetul rămase singur. A inspirat adânc aerul rece al iernii. Apoi a surâs. Da, poate nu trebuia să facă un sacrificiu. Copilul era puternic. Chiar dacă nu mai avea aripi. Strălucirea violetă pe care a căpătat-o focul când a aruncat aripile în el dovedeau asta.

     A luat mica făptură cu grijă și a așezat-o în focul ce se stingea din cauza vântului și a ploii. Știa că flăcările nu vor vătăma nici un fir de păr al copilașului.

     Apoi, și-a deschis aripile larg. A mai privit o dată spre focul ce ardea mocnit, apoi și-a luat și el zborul în văzduh, dispărând printre nori.

***

     Foșnetul unor pași se auzea din ce în ce mai aproapre de copilul adormit. Profetul știuse. Poate aceea nu era ultima zi a vlăstarului regal întins spre sacrificiu.

     — E fetiță! spuse femeia zâmbind șocată către bărbatul ei, ridicând copila de pe cărbunii încă aprinși ce se zăreau printre cenușa aurie ce se revărsa peste aceștia...