Pașii întunericului

Capitolul 2

   În aceeași zi, odată cu plecarea Annalisei din apartamentul ei, Kristen se întoarse pe canapea, privind absența televizorul la care încă se difuzau știrile.

   Golul din stomacul ei apăru imediat ce prietena ei închise ușa în urma ei, îndreptându-se spre un spectacol la care ea nu fusese invitată. Și nici măcar nu ar fi vrut să meargă, însă sentimentul stupid de izolare și singurătate o copleși imediat.
Nici macar nu știa de ce se simțea data la o parte, mai ales în acea circumstanță.
   Gândul la posibila revedere a lui Mikkael în cazul în care ar fi fost prezentă la eveniment îi transformă starea de singurătate in una de ușurare.

   Fata își scutură capul, ieșind din starea de visare si întinzându-se de-a lungul canapelei spre noptiera pe care se afla telefonul ei.
    Ceasul telefonului îi indică ora unu după-amiaza, însă în momentul în care ochii îi căzură din întâmplare pe data zilei, Kristen sări de pe canapea, închizând televizorul și băgându-și telefonul în buzunarul din spate al blugilor.

   Părinții ei urmau să se întoarcă doar peste câteva ore, însă ei știau de programarea ei, așa că nu se deranjă să le scrie vreun mesaj sau bilet.
Închise ușa în urma ei, gândindu-se doar la incapabilitatea ei de a-și reaminti de lucrurile importante.
Kristen se opri în fața ușilor liftului, așteptând ca acesta să se oprească la etajul ei.
   Drumul de la blocul ei până la cabinetul doctorului era ușor de parcurs cu autobuzul, acesta fiind doar la distanta de trei stații de casa lui Kristen.

   Fata observă autobuzul ei deja în stație așa că mărise pasul, reușind să îl prindă la timp.
   Din fericire nu era momentul acela al zilei în care toate autobuzele erau pline cu oamenii care veneau de la muncă, așa ca ea ochise un loc liber undeva în spatele autovehiculului.

   Privind absentă prin autobuz observă un grup de elevi dintr-o clasă paralelă cu a ei de la școală, concurenții lor pentru locul de la olimpiadă.
   Unul dintre ei își întoarse privirea spre locul în care se afla Kristen, însă fata își lasă capul în jos, sperând că acesta să nu o recunoască.
   Încerca să evite un moment în care aceștia s-ar fi salutat, părând bucuroși de reîntâlnire, însă Kristen știa că nici unul dintre ei nu se bucurau să o vadă, acest sentiment provenind și din partea ei.

   Observă magazinul alimentar ce se afla pe partea cealaltă a cabinetului doctorului ei, așa că de ridică de pe scaun și coborâ, privind subtil spre partea în care își văzuse colegii pentru a vedea dacă ei coborau la aceeași stație.
   Spre surprinderea ei, aceștia nu de mai aflau in autobuz, probabil coborând la stația anterioară.

   Își verifică ceasul telefonului înainte de a intra pentru a fi sigură că  nu întârziase, după care deschise ușa, atrăgându-i atenția asistentei.
   — Bună, Kristen! o salută aceasta, făcându-i semn cu capul spre un scaun liber din sala de așteptare. Intri în câteva momente, dragă.
   Malene Nissen și calmul de care dădea dovadă la fiecare vizită au determinat-o pe Kristen să se prezinte la toate programările. 
   — Fără părinți de data asta? continuă Malene, făcând-o pe Kristen să își ridice privirea de pe podeaua gri și anostă a holului.
   — Au început să aibă încredere în mine să...ei bine...să apar la programări.
   Răspunsul ei atât de degajat îi stârni râsul asistentei care, din momentul acela își băgă nasul în niște hârtii, lăsând-o pe Kristen cu gândurile ei.
   Fata își amintea foarte bine de prima dată în care întrase pe acel hol, alături de ambii părinți ai ei, amândoi fiind extrem de îngrijorați. Cu toate că, probabil, problema ei nu era așa de rea pe cât o făcuse ea să pară în momentul în care aflase, însă era conștientă că acea mică problemă îi putea distruge tot viitorul pe care și-l plănuise.