Pașii întunericului

Capitolul 7

   Mâinile Annalisei erau petrecute în jurul umerilor Dorettei. De câteva minute bune singurul lucru pe care toți trei îl făceau era să stea pe asfalt, pe aceeași stradă unde o găsiseră pe fată. Nici Annalisa nici Julian nu spuseseră un cuvânt și erau siguri că nici Dorette nu avea de gând să deschidă subiectul de una singură, așa că se mulțumeau să stea nemișcați, atât de pierduți în evenimentele care tocmai au avut loc încât nu mai simțeau nici frigul de afară. 
    Singurul lucru care îi trezise la realitate a fost soneria telefonului Dorettei, care rămăsese aruncat undeva la câțiva pași de locul în care se aflau cei trei. Fata dădu să se depărteze de Annalisa pentru a ajunge la telefonul ei, care continua să sune, însă aceasta o strânse și mai tare la piept, făcându-i semn din cap lui Julian să se ocupe el.
    — Cred că dacă nu îmi suna acum îl lăsam aici. afirmă Dorette, încercând să adauge un mic chicot forțat pentru a distinge atmosfera.
     Annalisa dădu din cap, zâmbind și fixându-și privirea pe Julian, care tocmai se aplecase pentru a ridica telefonul.
    — E Sonja. anunță băiatul, privind ecranul în timp ce se apropia pentru a-i înapoia Dorettei telefonul.
     — O să o sun eu mâine.

    Urmă din nou un moment destul de îndelungat de liniște, însă de data aceea Annalisa simțea nevoia să spună ceva, însă un ultim gram de frică o oprea de fiecare dată când deschidea gura să vorbească. Cu toate acestea, momentul în care chiar spuse ceva o surprinse chiar și pe ea.
    — Eu pot sta aici ore întregi, însă tot vreau să înțeleg ce tocmai am văzut.
   De data aceea, în momentul în care Dorette încercase să iasă din îmbrățișare, Annalisa îi dădu drumul. Acest gest atrase atenția și lui Julian care aștepta să audă orice ar fi avut de spus prietena lui, însă singurul lucru cu care s-a ales au fost alte secunde de liniște. Fata își dădea seama că nu avea să fie ușor pentru Do să le povestească și nici nu avea să o forțeze, nu în acea seară cel puțin.
     Cu toate acestea, urmatoarea reacție fusese a lui Julian, care, probabil înghețase de moarte și se săturase, în aelași timp de așteptare, întrucât își scutură brusc capul și deschise gura, pregătindu-se să spună ceva. Annalisa se întoarse spre el și dezaprobă printr-o mișcare a capului orice avea să zică chiar înainte de a puea încerca altceva. Nu putea anticipa, nici cu cele mai mari eforturi, care era motivul pentru care Dorette se afla acolo sau pentru întâmplarea la care asistase, însă îi era frică că, orice avea Julian de spus, urma să o afecteze și mai tare pe fată sau chiar să o supere atât de tare încât ar fi pornit o ceartă la care nu voia să ia parte în acel moment.
     Vocea Dorettei le întrerupse celor doi orice acțiune, făcându-i pe deplin atenți la simplele cuvinte pe care fata le rostise.
    — E vorba despre tatăl meu. 

   Cei trei părăsiseră aleea la doar câteva minute după singura explicație pe care Dorette o dăduse. În momentul în care îl adusese pe tatăl ei în discuție, Annalisa realizase că era un subiect prea sensibil pentru a fi discutat în acel moment în care Dorette încă tremura din cauza sperieturii așa că renunță să mai ceară detalii. Spre fericirea ei, Julian procedase la fel, singurul lucru pe care reușise să îl facă fiind să cheme un taxi.
   Având în vedere că cofetăria era singurul punct pe care Julian îl putea lega de poziția în care erau, taxiul urma să oprească acolo așa că Annalisa a fost nevoită să meargă, ținând-o de mână pe Dorette, prin frig până acolo. Nu știa sigur de ce încă o sprijinea pe Do, fata nu mai părea atât de speriată și sigur nu mai tremura, chiar insistase de câteva ori că se descurca să ajungă singură acasă. Cu toate acestea, Annalisei îi era frică, însă nu realizase încă dacă îi era frică pentru prietena ei sau pentru ea însăși.
    Fiecare avea mintea în părți diferite, Annalia știa asta așa că nu încercă să spună vreun cuvânt tot drumul.

   Oamenii încă umblau prin jurul cofetăriei în momentul în care aceștia se întoarseră, lucru care îi oferi puțin mai multă siguranță Annalisei. 
    — Știi că pot lua taxiul de una singură, nu?
   Dorette îi șoptise Annalisei cuvintele în ureche, profitând de faptul că Julian se afla la câțiva pași distanță pentru a se uita după mașină. Fata tresări puțin în momentul în care auzi vocea prietenei sale, însă avu reacție destul de rapidă, lucru care o uimise și pe ea.
    — Dacă crezi că o să te las singură acum, nu mă cunoști. răspunse ea, adăugând un mic zâmbet.
    Voia să alunge puțin din toată tensiunea din jur, însă știa in același timp că nu era persoana potrivită pentru așa ceva. Cu toate acestea încerca, fiindcă ținea mult prea mult la Dorette pentru a o lasă în stătea în care se afla.
   — Poate că nu te cunosc.
   Replica o lovi mai tare decât  probabil trebuia. Se întoarse cu fața la Dorette, fără nici un efort de a-și ascunde uimirea pe care o avea în ochi.
   Fata era întoarsă cu fața spre stradă, privind atent taxiul care tocmai oprea în fața lor, luând orice încercare de-a Annalisei de a lămuri situația de dinainte.