Will you remember me tomorrow?

8. Fără titlu*

        *Câteodată cu toții am simțit nevoia să dăm timpul înapoi, tocmai pentru a schimba cursul întâmplărilor. Să îndreptam fapte ce le consideram greșeli la un moment dat, să ne retragem cuvintele ce au fost rostite fară să fi fost gândite. Însă toate aceste fapte pe care noi le-am considerat greșite ne-au marcat, motivandu-ne să vrem mai mult, să ne deschidem orizonturile. Acele fapte ne-au făcut oamenii de azi, oamenii de care mulți dintre noi suntem mândri. Orice decizie pe care noi am luat-o în trecut ne va urmări întreaga viață. Iar cel mai mare regret pe care trebuie să îl avem, este că trecem prin viață fără a ne cunoaște semenii, fară a ne cunoaște pe noi înșine. Dorim să avem totul, fară a ști ce vrem cu adevărat, ceea ce ne lipsește din "pachet". Dar, niciodată nu ne vom putea bucura de asta, pentru că timpul nu este de partea noastră.

        Diminețile cu "Nimeni Altu" și serile cu "Kazi Ploae" mă alinau total, mă obișnuisem să fiu trist. Mă izolasem așa de bine încât nimeni să nu mai pătrundă în gândurile mele. Tristețea nu cred că era o alegere, doar încercam să fiu singur, să devin mai puternic pe cont propriu. Însă în unele dimineți chiar încercam să fac excepții ridicându-mi moralul cu gânduri bune, însă aceasta stare de bine nu dura pentru mult timp.

        Insomniile nu întârziau să apară, nopțile nedormite mă afectau, începeam să cred că sunt urmărit, aveam coșmaruri. Fiecare coșmar începea la fel, avându-mă pe mine în prim plan, desi știam că visez nu puteam face nimic, eram prins înăuntru. Mă priveam pe mine aflandu-mă în diferite ipostaze, făcând fapte de care nu eram mândru. În coșmarurile mele întotdeauna se deschideau uși, însă, continuam să rămân în același loc ascultând vocile blajine ce mi se adresau pe un fundal liniștitor.

        Câteodată credeam că acele voci îmi sunt cunoscute, dar, de fiecare dată ce conștientizam momentul mă trezeam imobilizat fară a putea respira și cu o umbră ce stătea deasupra mea. Preț de câteva minute panica mă cuprindea, deveneam agitat și speriat, mintea îmi juca feste. În fiecare noapte era aceiași poveste, eu pierdeam! Împotriva cui? Împotriva mea. Era doar o luptă cu mine pe care nu o puteam câștiga. Umbra unui păianjen uriaș mă urmarea de fiecare dată când mă trezeam în orele dimineții, începusem chiar să am halucinații. Citeam foarte mult doar pentru a-mi obosi psihicul.

        După câteva zile neliniștite am hotărât să merg și la biserică pentru a avea o mică discuție cu unul dintre preoții din localitate. Spre surprinderea amândurora într-o zi de duminică mă aflam acolo, la biserică. După slujbă îl privisem în ochi și l-am oprit pentru a-i spune de gândurile ce mă frământau. David, Rică , și Alex știau deja de aceste lucruri, așa că au asistat cu placere.

— Părinte, am început să am niste coșmaruri pe care nu le pot descifra..

— Și ce visezi?

— Mă visez pe mine mereu, aproape de oameni cunoscuți, care apoi se transformă în fiare. Mergând în noapte singur pe același drum ce mă duce acasă luminile se sting, am senzația că sunt urmărit.

— Te sperie un drum pustiu? În copilărie ca să ajung la scoală și înapoi acasă treceam prin cimitir, și nu vrei să îți imaginezi ce stare de neliniște ai atunci când auzi un zgomot. Dar, cu timpul m-am obișnuit, trecând prin acel loc că prin propria curte.

— Dar cu visele, ce se întâmplă?

— Crezi în lumina și întuneric?

— Sigur.

— Bine, pentru că tot ce e scris în biblie există. Ce a făcut pentru prima dată Dumnezeu pe pământ? Lumea nevăzută este răspunsul. Acolo se ascund lucruri care nu te pot afecta, decât dacă vrei. Știi, ajungând acasă câteodată îmi văd fetița uitându-se prin aer și comunicând cu cineva, câteodată și eu mă sperii. Oferă o atenție maximă unui lucru pe care noi nu-l putem vedea, dar ei copiii pot.