Până la ultima suflare

Capitolul 2

— Ești tatăl ei! Cuvintele îmi scăpaseră neintenționat pe gură, însă privirea pe care mi-a trimis-o aproape m-a făcut să îmi pierd echilibrul. Ochii săi erau plini de lacrimi gata să-i curga pe obraji, simțeam șocul, dar și bucuria că el era creatorul acestei ființe micuțe.  Deschise gura să vorbească, dar o inchise la loc, lăsându-mă într-o ceață totală. Nu exprima nimic, cu o mana mângâia părul Evei, iar cu ochii fixa peretele, uitându-se în gol. Observam cât de mult încerca să își controleze nervozitatea, să nu acționeze sub impuls, să fie calm. Analiza.

— De ce nu mi-ai spus? Glasul trămurând, plin de dezamagire, îmi făcuse inima să se strânga în piept.

Nu știam ce să îi spun, mă simțeam îngrozitor. Nu era dreptul meu să-i fur asta. Să-i ascund ce se născuse din povestea noastră.

—Eu...spun printre suspine. Îmi pare rău, Michael!

Părăsesc camera fetei, ducându-mă spre dormitorul meu, dezamăgită de propria persoană. M-am așezat in pat, cu genunchii la piept, plângând infundat. Mă durea inima, dar nu vreau să îmi imaginez ce e în sufletul lui, dacă al meu se simte așa.
Acesta veni calm în încăperea difuză, apropindu-se de mine. Într-o fracțiune de secundă am ajuns în picioare, inșfăcată de braț, sub privirea sa mâhnită, rănită. Lacrimile i se uscaseră pe obraz, îi auzeam dinții șcrâsnindu-i în gură la cat se abținea.

— De ce mi-ai ascuns? Îmi prinseră fața în palmele sale mari, ridicându-mi capul la nivelul feței sale, pentru a-l privi fix in ochi. Însă nu puteam, nu aveam curaj, nu aveam o explicație pentru egoismul din mine. Am greșit vrând să sufere la fel de mult prin lipsa Evei cum am suferit eu de-a lungul anilor în lipsa lui. A fost răzbunarea mea, definită și ca cea mai mare greșeală pe care am făcut-o vreodată.

— Pleacă! Soptesc, vocea mea fiind atat de joasă, încât pentru o secundă îl privesc în ochi, să stiu dacă m-a auzit.
Acesta mă privește șocat, nevenindu-i să creadă pentru a doua oară pe ziua de azi ce spun. Îmi dă de înteles prin modul în care încruntăturile de pe frunte i se formează, tupeul de a-mi mai permite și să îl alung, dupa ce i-am ascuns ceva atat de grav. Eram o lașă, dar nu stiam cum să mă justific în fața lui.

Eva mea crescuse mereu în preajma lui. De multe ori îi scapa "tati", îl simțea ca pe un tata. Nu i-am luat apropierea din legătura tata-fiica, că i-am ascuns un amănunt cum că el era defapt cel care puse cel mai mult sămânța în conceperea ei, era altceva.

— Nu ți-am luat-o niciodată! Te consideră tatăl ei! Și cu replica asta, ma trag din brațele sale, ducându-mă în partea opusă a camerei. Îmi ating tâmpla cu buricele degetelor, masând zona, simțind cum durerea de cap își face simțită prezența.

— Nu aveai dreptul să îmi ascunzi asta! Se așează pe marginea patului, cu spatele la mine.

— Eu doar... doar n-am vrut să-ți stric fericirea! Mereu am fost în plus în viața ta, iar apariția Evei îmi părea prea mult. Nu voiam să arunci vina pe mine!

Se întoarce cu capul spre mine, mă studiază, apoi îl aud cum își forțează un râs fals, isteric chiar.

— Știi ca întodeauna am luat vina asupra mea la tot ce s-a întămplat între noi, niciodată nu am aruncat-o la tine!

— Mereu m-ai făcut să mă simt vinovată, chiar dacă nu mi-ai spus-o! Ridic puțin tonul, iar acesta se ridică în picioare, venind în fața mea. Ochii noștri fac contact, înțelegându-se în limbajul lor pentru câteva minute. Mă afund în ei, mă pierd în tristețea pe care i-am cauzat-o, dar și în regretul său, cel în care m-a rănit și care îl face să-și înțeleagă vina în toată povestea. Îmi atinge obrazul, mângâindu-l cu degetele, corpul meu reacționând imediat la blândețea sa specifică. Nu știam ce gândește, voiam să îmi transmită ceva, dar nu facea nimic altceva înafară de a-mi studia fața palidă, uscată de lacrimi amare. Îmi așez mâna peste a sa, iar capul mi-l las mai intr-o parte, palma lui fiindu-mi ca o perina. Am inchis ochii, oftând.

I-am deschis, iar tot ce am vazut după, a fost o cameră goală si pustie. M-a lăsat în aceași singurătate cu care am fost obijnuită de când îl cunosc și părăsită când dă de greu, dar îl înțelegeam, avea nevoie de un răgaz, de un timp de gândire, să mă înțeleagă, dar și să fie supărat pe mine deoarece meritam cu vârf și îndesat.

Cu picioarele aproape târâte mă îndrept spre camera fetei, băgându-mi capul să o vad cum doarme. Zâmbesc și părăsesc încăperea cu privirea in jos. Mă așez la masă cu sticla de vin si un pahar în mână, pentru a-l umple. Vremea se potrivea perfect cu toată atmosfera creată, ținea cu durerea din sufletele noastre. Cerul plângea cu aceași intensitate de azi dimineață și nu avea de gând să se oprească prea curând. Mă bucuram într-un fel, pentru ca aveam cu cine să-mi vars amarul.

****

Mă ridicasem în şezut, intinzându-mă pentru a-mi dezmorţii muşchii înţepeniţi. Rotindu-mi privirea prin cameră, observasem că era din nou dimineaţă. M-am ridicat obosită din pat, cu degetele ţinându-mă de tâmple, pentru a masa zona care îmi provoca dureri. Întrecusem puţin limita cu băutura şi nu eram deloc mândră de mine. Îmi promisesem că nu îmi mai alin durerea în starea de ebrietate, mai ales de când Eva a apărut în viaţa mea. M-am îndreptat spre camera fetei, ajungând în dreptul uşii o vad cum se ridică în pătuţ, ochii ei mari, fixându-i pe ai mei. Mă privea fericită, zâmbetul de pe chipul ei făcându-mă cea mai fericită mama din lume. M-am apropiat de ea, luând-o în braţele mele, strângând-o strâns la piept.

— Mami! spuse, luându-mi părul în palmele sale micuţe, absorbind mirosul. O mângâi pe spate, apoi o îndepărtez pentru a o studia. Se pare că raceala se mai domolise, iar fata mea începea din nou să fie veselă şi zâmbitoare cât era ziua de lungă. Mă îndrept cu ea în braţe spre zgomotul din bucătărie, acolo întâmpinând-o pe mama pregătind micul dejun.

— Bună dimineaţa, îngeraş! i se adresează Evei, furând-o din braţele mele.

O ocolesc, sub privirea ei cercetătoare, apucând o cană pe care o umplu cu cafea. Îmi iau pachetul de ţigări de pe măsuţă, ieşind pe terasa din spatele casei. Aprind ţigara şi trag cu putere fumul ucigător în plămâni, de parcă ar fi singura care mi-ar calma sufletul copleşit de dezamăgirea cauzată.

— Ce s-a întâmplat? mama îţi făcu apariţia lângă mine, întrebându-mă neliniştită, simţind că ceva nu este în regulă.

— I-am spus! îi răspund, strângând din ochi şi îmi aplec capul in jos, copleşită.

După ce îi povestesc mamei toată întâmplarea de ieri, o las pe Eva în grija ei, mergând cu greutate spre baie pentru a-mi face un duş. Mă dezbrac rapid, tremurând parcă din cauza aerului răcoros şi mă bag sub jetul de apă fierbinte, răsuflând recunoscătoare când căldura apei îmi încălzi muşchii încordaţi. Zăbovind mai mult decât de obicei, ieşisem abia când ameţeala îşi făcu simţită prezenţa. M-am întros în dormitor, aruncând prosopul şi trăgând pe mine o perche de blugi negri și o cămaşă albă, uscându-mi părul înainte să îl las în valuri pe spate.

Îmi luasem geanta, telefonul şi cheile de la maşină coborând la parter, intrând direct în bucătărie, găsind-o pe mama încruntată cum eşuează în încercarea de a o face pe micuță să mânânce.

— Trebuie să plec la muncă! îi spun şi mă îndrept spre uşă, nu înainte de a-mi săruta fata pe frunte și a mă încălța.

— Stii că va trebui să vorbeşti cu el din nou, nu? o aud strigând în urma mea, dar o ignor.

În timp ce cutreieram străzile spre locul de muncă, vorbele mamei mă nelinişteau şi mă făceau să mă gândesc la ce se va întampla de acum încolo. Oare Michael va avea inima atat de rece încât să mă lase fără Eva? Inima începuse să îmi bată cu putere în piept, gândul asta făcându-mă parcă să îmi pierd minţiile. Incerc să îmi alung asta din minte în momentul în care ajung în parcarea firmei, dar rămân împietrită cu mâinile pe volan când Michael apare în dreptul maşinii, privirea sa făcându-mă să inghit în sec.