Capitolul 12

688 142 33
                                    

         Mișcându-se agitat prin încăpere, Rohttyn studie iar datele din ziua atacului. Încă nu reușea să își explice cum xenowharii reușiseră să pătrundă atât de adânc în interiorul clădirii care se presupunea că era cea mai securizată din tot complexul. 

         Sigur au avut un ajutor din interior, își spuse, comparând datele. Avea o bănuială, dar nu putea să o spună răspicat. Îi trebuiau dovezi și nici atunci nu era garantat că avea să fie luat în serios. Până la urmă, cine ar fi crezut că Ard'and era capabil să conspire împotriva celor pe care jurase că avea să îi apare? Nu, dacă spunea ceva ar fi fost acuzat de trădare și judecat pe baza prezumției că voia să îi submineze lui Ard'and autoritatea. Trebuia să găsească altă soluție.

         Recitind pentru a mia oară raportul care se referea la răpirea lui Zakai și Morrigan, urmări cu degetul pe hartă traseul înregistrat de cipul atașat la brățara tinerei până se pierduse semnalul, la ieșirea din oraș. Expirând frustrat, acceptă într-un final faptul că aceștia puteau fi oriunde. Nu avea nicio metodă prin care să îi depisteze și începea să își piardă speranța că mai erau măcar în viață.

         Nervos, lovi cu pumnii în birou. Nu putea să se dea bătut pentru că asta însemna să accepte că își pierduse deja fiul și, ceva ascuns adânc în ființa lui, îl îndemna să nu renunțe. Îndreptându-se de spate, se întoarse spre ferestrele mari, privind pierdut în gol.

         — Zakai, unde ești? șopti doar pentru sine, tresărind când ușa de lemn a biroului se deschise, pe ea intrând Safira.

         — I-ai găsit? spuse fata tare, punând aceeași întrebare pe care o punea deja de două săptămâni, în fiecare dimineață.

         — Nu încă, îi dădu Rohttyn același răspuns monoton.

         — Îmi vreau fratele înapoi! se smiorcăi Safira și lacrimi amare începură să curgă pe obrajii ei palizi. O vreau și pe Morrigan. Îi vreau pe amândoi, și se repezi la pieptul tatălui ei, începând să plângă cu suspine.

         — Shh! încercă bărbatul să își consoleze fiica, îndurerat de suferința ei. Și eu îi vreau înapoi, oftă el neputincios, sărutând-o blând pe frunte. Fac tot posibilul să-i găsesc, dar Safira...

         — Nu, îl întrerupse fata, clătinând cu încăpățânare din cap. Sunt în viața amândoi, rosti ea dârz. Știu asta!

         Oftând iar, Rohttyn dădu aprobator din cap. Nu avea niciun sens să o contrazică, așa că se rezumă la a o ține strâns în brațe, căutând să îi ofere un minim de confort.

         Când panoul de pe biroul său începu să țiuie ascuțit, Rohttyn o îndepărtă pe Safira de el și activă ecranul holografic, acceptând apelul.

         — Generale, avem vești, se înclină soldatul, cu o expresie de ușurare pe chip.

         — Ascult, rosti Rohttyn, apropiindu-se de ecran.

         — I-am găsit, anunță mândru. De fapt, ne-au găsit ei pe noi, sunt în viață amândoi.

         Clipind șocat, bărbatului îi luă câteva clipe să asimileze informația, apoi auzi chicotul fericit a Safirei și știu că nu își imagina scena.

         — Cum adică ne-au găsit? se încruntă spre ecran, căutând să înțeleagă exact ce se petrecea.

         — Suntem la intrarea din vest a complexului. Amândoi sunt într-un vehicul automat alb, încă nu a fost deschis. L-am notificat pe Ard'and și ni s-a spus că o echipă vine spre noi, dar, fiindcă e vorba de fiul dumneavoastră, am găsit de cuviință să vă informez, explică soldatul, înțelegând frământarea Generalului său; avea și el un fiu acasă și știa că ar fi luat-o razna dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău.

ABRAXISOpowieści tętniące życiem. Odkryj je teraz