Jurnalul Unui Om Mort

Prolog

       Nu m-am gândit niciodată la cum este să mori, să decazi atât, să îți urăști viața, iar ultima soluție să fie inevitabila moarte.

       Dar ce este moartea? Este tot ce înțeleg atunci când nu mai înțeleg nimic. Este tot ce aud atunci când parcă surezesc. Este doar o toamnă târzie venită în sufletul meu, o toamnă ce aduce cu ea ploi, ploi torențiale din lacrimile îngerilor ce într-un final îți spală sufletul de păcate, acel suflet putred, nelipsit de ura ce îl înconjoară.

        Cine sunt? De unde vin? Unde mă duc? Atât de multe întrebări, fără răspuns, bineînțeles. Căci dacă ar fi să avem un răspuns la toate întrebările ce ne macină sufletul, transformându-l în praf de Stele căzute, atunci nu ne-am mai numi oameni. Fiindcă ăsta este omul. O ființă sublimă ce prin neștiința sa poate aduce cu el iluminarea, dar și decăderea. Ce este cel mai ironic este faptul că nu există iluminare fără decădere. Sau poate era invers?

     Într-o lume plină de „ceilalți” am ales să fiu „eu”. Am ales cu inima, dar nimeni nu mi-a zis că ea este cea care mă aruncă în străfundul Universului. Oare de acolo pot vedea stelele?

       Aș fi vrut să fiu perfectă, dar mi-am dat seama că tocmai pentru asta a fost creat iadul. Pentru acei oameni ce vor perfecțiunea. Fiindcă noi suntem imperfecți într-un mod perfect. Este ceva ce cuvintele nu pot explica. Ceva ce este atât de greu de înțeles de noi, de mintea noastră.

      Aș fi vrut să zbor, dar îmi era atât de frică încât simțeam că aripile mi se vor frânge odată ce voi simți bătaia vântului în plete. Îmi era frică că am să mă prăbușesc. Dar oare asta era frica mea? Nu, îmi era de fapt frică că nu va fi nimeni să mă prindă și voi ajunge din nou pe pământul sterp și îmi voi frânge oasele.

       Aș fi întrebat, în nebunia mea, oare cine sunt cei ce ne pot prinde atunci când în euforia păcatului pur și simplu cădem? Părinții? Frații? Cineva care să ne iubească necondiționat?

     Mi-am dat seama de ceva. Dragostea este creată ca să reușească în felul său unic să distrugă. Reușește să ne aducă pe culmile decăderii și ne face să simțim acea euforie. Euforia morții. Dar ce ne moare în acel moment în care noi simțim acea dragoste?

     Sufletul este singurul ce are de suferit din cauza ei. Ca un drog fiind, îți distruge treptat sufletul și așa încercat.

      Ha! Gândind puțin mai realist dragostea este exact ca acea stare de vomă. Dai totul din tine afară și brusc simți că nu mai poți da nimic. Fiindcă ai rămas gol.

      Fiindcă noi suntem doar niște carcase goale, sufletul a apus de mult. De fapt, a murit odată ce ne-am născut, căci prin nașterea noastră noi l-am ucis.

     Am ucis puritatea și am ales păcatul. Să fim sinceri! Cine este oare cel ce nu își dorește să păcătuiască? Cine ar alege puritatea înaintea decăderii? Nimeni.

     Fiindcă noi am fost născuți ca să ucidem treptat. Mai întâi sufletul nostru, apoi pe cel al celorlalți.

       Ucidem încet-încet fiecare particulă din noi, apoi devenim praf.

         Fiecare este mort. Toți suntem morți. Noi scriem doar un jurnal. Jurnalul unui om mort.