Jurnalul Unui Om Mort

II: Decădere, Partea Întâi

     Iluzie sau dorința de a trăi, nefiind judecat, nefiindu-ți smulse aripile ce vor să crească, să te înalțe la cer? Hm, o întrebare bună, deși răspunsul este clar unul care nu  se poate apropia de adevăr, căci cine este capabil de o așa decădere prin a spune adevărul gol-goluț?

     Da, decădere. Adevărul înseamnă decădere, fiindcă acesta doare așa de tare, încât gheara sa invizibilă îți va frânge sufletul, ți-l va sfărâma și îl va transforma în praf de stele stinse.

       Atât de filozofic, dar atât de adevărat, fiindcă toți cădem în neantul viselor, fiind exact opusul nostru. De ce? Pentru că așa am fost învățați. De aceea suntem singuri, deși înconjurați de oameni.

       Mă gândesc în timp ce îmi aprind o țigară dacă viața este doar un parfum. O pot asemui cu unul, căci mirosul ei duhnește a moarte. Îți inundă nările și ajunge în cele din urmă să fie parte din tine, să te ucidă încet. Asta este viața. Viața este doar un proces al morții, o sinucidere...

     Oare toți vom merge în Iad? Sinuciderea este un păcat, nu? Logic ar fi ca toți pământenii să se afunde în abisul de smoală al lui Lucifer. Totuși, mă gândesc ce creator ar lăsa ființele lui cele mai iubite, oamenii să dispară în neant? Cu siguranță unul sadic. Oh, dar stai! Iadul este aici, iadul este acum! Iadul este în noi.

      Spune-mi, tu nu te afunzi din ce în ce mai mult în întuneric? Tu nu îți plângi existența amarnică, existența plină de stricăciunea vieții?

      „ Trăiesc doar ca să nu mor”, asta aud mai mereu în timp ce ascult muzică, fiindcă melodia care mă caracterizează și te caracterizează totodată mi se repetă în fundal.

        Artistul ăsta spune o mare minciună, fiindcă toți murim cu fiecare secundă în care credem că ne bucurăm de viață. Nu, nu, drag prieten! În fiecare secundă ne apropiem tot mai mult de momentul morții, ne apropiem de decădere, de înălțare.

       În perspectiva mea decăderea și înălțarea sunt una și aceeași, fiindcă nu există una fără alta. Sunt ca doi iubiți ce își promit dragoste veșnică, dar ajung a suferi și a se îmbăta cu propriile lacrimi. Sunt un cuplu de amanați ce știu că nu este bine ceea ce fac, dar totuși o fac, fiindcă gustul păcatului este cel mai mirific gust pe care-l poate simți cineva care este dornic de cunoaștere.

     Cunoașterea este păcat, fiindcă păcatul te îndeamnă la cunoaștere. Totuși, acest păcat care te poate duce într-un extaz mistic este cel ce te poate arunca în abisul catifelat plin de demonii ce nu îți sunt altceva decât prietenii tăi în momentele în care te afunzi în tristețe.

       Trăind în suferință, aprofundând această stare emblematică putem spune că avem de a face cu un păcat al sufletului, ispitit de iubire.

     Oh, ce crunt! Totuși, prietene, nu iubirea te-a adus în acest prag al decăderii?

     A/N: Bănuiesc că fiecare dintre noi se confruntă adesea cu aceste stări, de aceea aceasta carte este menită acelor suflete pierdute, acele suflete care au nevoie de alinare, de înțelegere. Deși prima parte este scurtă, a doua parte va avea o experiență de viață. Vă pup. 🖤