Rose ~SECRETUL NUMELUI MEU~Vol.I

Capitolul 7 //Cabana//

Peter pov*

Este ora 1: 43 și eu nu dorm. Mă las învăluit de întunericul camerei și din când în când o mai privesc pe Amalia cum doarme. Mi-am pierdut somnul de ani buni. 
Cu cât trece mai mult timpul, cu atât îmi e mai dor! Doar o singură dată am putut să-i văd fața și să-i aud respirația. Doar atât. Și cu toate astea... încă pot să o mai simt în unele seri. Cuvintele Amaliei îmi răsună și acum în urechi. Știam că voi suferi, dar dacă nu aș fi luat decizia aia... cine știe ce s-ar fi putut întâmpla!  Mă întreb dacă măcar știe, dacă se va pregăti pentru ce urmează, dacă... este bine.

Chiar dacă Amalia nu -mi zice nimic, știu că are să-mi reproșeze multe. Și are dreptate! Am renunțat prea ușor. Dar...nu am avut încotro! 
Mă duc să iau puțin aer. Trag draperiile și deschid ușa balconului. Aerul rece îmi lovește picioarele. Va ploua. Mă sprijin pe balustradă. 

Unde ești?

Aș fi în stare să răscolesc tot Pământul pentru tine! Să te văd, să te iau în brațe... Am nevoie de tine! Cu toții avem! Se apropie sfârșitul lunii. Treizeci și unu este aproape, asta înseamnă că Luna Roșie va fi aici peste două săptămâni.  Sigur te vei speria și nu știu cum vei reacționa! Nu ești gata! Nu cred că ai avut pe cineva care să-ți explice. Nici nu ști ce urmează să se întâmple! Ai nevoie de mine! De mama ta! Tresar când din dormitor o aud pe Amalia strigând!

-„Nu! Las-o în pace! Doar las-o! Nu ți-a făcut nimic! Este doar o copilă! Peter! Peter, fă ceva! "

Ce? Ce tot spune? Mă pun pe marginea patului și mâna mea se așează pe umărul ei. 

-Șht! Iubire! Hei. Trezește-te! încerc să o scot din coșmarul care a pus stăpânire pe ea.

-Peter! tresare brusc și mă ia în brațe plângând. O luase, Peter! O aveau!

-Ce? Cine? Calmează-te! Respiră, scumpo! o mângâi ușor pe spate, șoptindu-i în ureche.

-A...A..luat-o! Fe... Fetița mea! începe ea să plângă.

-Șht! Gata! șoptesc și-i mângâi părul.

 Par calm, dar sunt și mai tensionat decât ea. Oricine altcineva ar spune că este doar un coșmar. Nu și dacă ești un Walter. Nu și dacă ști! Visele Amaliei și ale Avei se adeveresc mai tot timpul, într-un fel sau altul. 

-Moris! O... avea! Era așa de tristă! Și speriată! îmi povestește ea, încercând să-și găsească respirația. 

-Gata, Amalia! Odihnește-te! îmi iau un ton serios.

-Promite-mi, Peter! Mai gândește-te la propunerea mea! 

-Iubire, nu pot! spun și mă ridic de pe marginea patului, nu vreau să mă uit în ochii ei.

-De ce nu? insistă ea.

-Pentru că ar strica tot! Cine aș fi eu pentru ea? îi pun problema în felul în care o gândesc eu.

-Tatăl ei! răspunde Amalia răspicat.

-Să bat la ușa ei și să-i spun... ce? „Bună, scumpo! Sunt tatăl tău. S-ar baricada în casă! spun pe un ton ironic.

-Încearcă măcar să afli dacă este bine! Cer așa de mult? Atâția ani! Atâta timp...Peter! 

-Crezi că eu nu vreau să aflu? mă răstesc fără să vreau.

-Ba da! spune ridicându-se din pat și lăsându-și capul pe pieptul meu.

-Hai, vorbim mai încolo! Încearcă să adormi.